Şapte instrumente cheie ale gândirii – sfaturile unui geniu

Dennett este profesor de filozofie în cadrul Universităţii Tufts şi totodată director al Centrului de Studii Cognitive din cadrul acestei instituţii. Prestigiosul ziar New York Times îl numeşte „poate cel mai citit şi mai dezbătut filozof contemporan american”, operele profesorului Dennett având o influenţă semnificativă asupra ştiinţelor cognitive.

Printre aforismele preferate ale profesorului se numără cel enunţat de unul dintre studenţii săi, filozoful Bo Dahlbom: „Nu poţi face prea multe lucrări de dulgherie cu mâna goală şi nici nu poţi gândi prea mult cu creierul gol”. Din acest motiv, Dennett a publicat în cursul acestui an cea de-a 16-a sa carte, intitulată „Intuition Pumps and Other Tools for Thinking”, în care dezvăluie câteva dintre „instrumentele de gândire” pe care le-a identificat de-a lungul carierei sale de peste 40 de ani. 

• Max Born, părintele mecanicii cuantice. Câștigător al Premiului Nobel pentru Fizică
• Piotr Ilici Ceaikovski, cel mai popular compozitor rus din istorie. Autorul operelor „Frumoasa din pădurea adormită”…

Dennett crede că, prin descoperirea acestor instrumente şi prin deprinderea folosirii lor cu înţelepciune, fiecare dintre noi poate ajunge să înţeleagă mai bine lumea în care trăieşte şi locul său în cadrul ei.

Profesorul Dennett afirmă că aceste instrumente ne vor permite să gândim gânduri pe care altfel le-am formula cu multă dificultate. Filozoful oferă un exemplu celebru: „strugurii acri”. Această expresie provine din „Vulpea şi strugurii”, celebra fabulă a lui Esop, şi atrage atenţia asupra faptului că, de multe ori, oamenii denigrează lucruri pretinzând că nu le pasă atunci când nu le pot obţine. Dennett subliniază că, aşa cum simpla expresie „struguri acri” ne permite să exprimăm o idee sofisticată, acumularea acestor „instrumente de gândire” ne va spori capacitatea de a percepe tipare neobservate şi de a detecta adevăruri importante.

Iată 7 dintre cele 77 de instrumente recomandate de Daniel Dennett în cea mai recentă carte a sa:

(Foto: Shutterstock.com)

1. Folosiţi propriile greşeli într-un mod înţelept

„Mulţi oameni de ştiinţă mă întreabă de ce noi, filozofii, petrecem atâta timp studiind istoria domeniului nostru de activitate”, relatează Dennett. „Răspunsul meu e simplu: istoria filozofiei este în mare parte istoria unor oameni foarte deştepţi care fac o serie de greşeli foarte tentante, iar dacă nu cunoşti această istorie, eşti condamnat la repetarea aceloraşi greşeli”, explică profesorul.

Greşelile reprezintă cheia progresului, crede Dennett, care subliniază că ele sunt cea mai bună oportunitate de a învăţa. De altfel, noi înşine suntem rezultatul unei serii de încercări şi greşeli, acest proces stând la baza selecţiei naturale. 

„Fiecare om deţine un sistem foarte, foarte bun de copiere în celulele sale. Spre exemplu, în corpul nostru se găsesc mii de miliarde de celule, iar fiecare dintre acestea deţine o copie perfectă sau aproape perfectă a genomului nostru, o «reţetă» de 3 miliarde de simboluri ce a apărut atunci când sperma tatălului şi ovulul mamei s-au împreunat. Din fericire, maşinăria de copiere nu este perfectă, căci dacă ar fi, procesul evoluţiei s-ar opri. Aceste mici greşeli din procesul de copiere sunt sursa tuturor modelelor uluitoare şi complexe din natură”, explică Dennett.

Dennett afirmă că mulţi dintre studenţii pe care i-a cunoscut la universităţile de prestigiu la care a predat se mândreau cu faptul că nu fac greşeli. „De multe ori m-am văzut nevoit să îi încurajez să îşi cultive acest obicei de a face greşeli, ce oferă cele mai bune oportunităţi de învăţare”, relatează filozoful.

Care este cel mai important lucru în ceea ce priveşte greşelile? „Să nu le ascundeţi – mai ales să nu le ascundeţi de propria persoană”, spune Dennett. „În loc să negaţi atunci când comiteţi greşeli, ar trebui să le studiaţi ca şi cum ar fi opere de artă”, adaugă filozoful. Reacţia standard la orice greşeală ar trebui să fie „ei, nu o să mai fac asta niciodată”.

„Noi, oamenii, ne mândrim cu inteligenţa noastră, iar una dintre trăsăturile specifice ei este faptul că putem să ne amintim ceea ce am gândit în trecut, să reflectăm la ne amintim şi să înţelegem de ce a fost tentantă alegerea iniţială şi apoi de ce a rezultat o greşeală. Nu ştiu să existe dovezi care să ateste că mai există vreo altă specie pe planetă care deţine acest mecanism. Dacă ar putea, ar fi aproape la fel de inteligentă ca noi. Aşadar, atunci când comiteţi o greşeală ar trebui să studiaţi cu atenţie şi fără pasiune gândurile ce au precedat-o. Nu este uşor; reacţia naturală a oamenilor când greşesc este să se ruşineze şi să se înfurie, iar pentru a depăşi aceste manifestări emoţionale este nevoie de mult efort. Încercaţi să vă dezvoltaţi obiceiul de a vă savura greşelile, bucurându-vă de identificarea micilor capricii ce vă fac să greşiţi. Apoi, după ce aţi savurat toate beneficiile unei greşeli, o puteţi lăsa în urmă, mergând mai departe spre următoarea oportunitate. Dar asta nu e suficient: ar trebui să căutaţi în mod activ oportunitatea de a face greşeli mari, doar pentru a vă putea reveni în urma lor”, mai spune Dennett.

În ştiinţă, greşelile sunt făcute în public, explică Dennett, pentru că acest lucru permite ca toată lumea să înveţe de pe urma lor. Astfel putem beneficia de experienţele tuturor celoralţi oameni şi nu doar de ale noastre.

În viziunea profesorului, recunoaşterea publică a greşelilor este unul dintre motivele pentru care noi, oamenii, suntem mai inteligenţi decât toate celelalte specii: nu neapărat pentru că avem un creier mai mare sau mai puternic, sau pentru că reflectăm asupra greşelilor din trecut, ci pentru că împărtăşim cu alţii beneficiile acumulate de creierul fiecăruia în urma încercărilor şi greşelilor individuale.

(Foto: Shutterstock.com)

2. Folosiţi regulile lui Rapoport în dezbaterile cu adversarii

Cu toţii dorim să identificăm punctele slabe ale partenerilor de dialog în cursul unei dezbateri. De multe ori, însă, din dorinţa de a descoperi contradicţiile din argumentele oponentului, oamenii ajung să interpreteze exagerat unul dintre aspectele tezei acestuia. Astfel obţinem o ţintă uşoară, însă Dennett argumentează că, de multe ori, aceste atacuri facile sunt irelevante pentru subiectul dezbătut şi reprezintă o pierdere de timp.

Profesorul crede că există o metodă simplă prin care putem evita tendinţa de a caricaturiza partenerul de dialog: respectarea regulilor enunţate de Anatol Rapoport, un celebru psiholog şi specialist în teoria jocului.

Iată regulile ce permit enunţarea unui comentariu critic cu şanse mare de succes:

● Trebuie să încercaţi să exprimaţi în cuvinte noi ideea enunţată de adversarul vostru într-un mod atât de limpede şi de corect încât acesta să spună „mulţumesc, mi-aş fi dorit să o fi exprimat astfel”

● Trebuie să enunţaţi toate punctele în care sunteţi de acord cu partenerul de dialog, mai ales în cazul în care acestea contravin opiniei populare

● Trebuie să menţionaţi tot ceea ce aţi învăţat de la ţinta criticii dumneavoastră

● Abia după aceşti paşi puteţi să enunţaţi o idee contrară sau o critică

Unul dintre efectele respectării acestor paşi va fi faptul că ţinta dumneavoastră va fi mult mai receptivă la critică, pentru că deja i-aţi demonstrat că i-aţi înţeles punctul de vedere şi totodată aţi dat dovadă de o judecată înţeleaptă prin faptul că aţi arătat că sunteţi de acord în privinţa unor aspecte importante, ba chiar aţi învăţat lucruri noi din ceea ce v-a spus.

3. Nu uitaţi de Legea lui Sturgeon

Romanele science-fiction sunt considerate de multe persoane inferioare celorlalte realizări din literatură. Ted Sturgeon, un autor de romane SF, a ţinut o prelegere pe această temă în 1953 cu ocazia World Science Fiction Convention, iar discursul său a fost ocazia cu care a devenit cunoscută „legea lui Sturgeon”.

„Atunci când oamenii vorbesc despre roman poliţist, ei dau ca exemple Şoimul maltez sau Somnul de veci al lui Raymond Chandler. Când vorbesc despre westernuri, menţionează The Way West sau Shane. Dar atunci când vorbesc despre romane SF, ei spun «90% dintre romane sunt o porcărie». Ei bine, au dreptate. Nouăzeci la sută din operele SF sunt o porcărie. Dar 90% din orice este o porcărie, iar acel procent de 10% care nu este o porcărie este ceea ce contează. Acele 10% dintre romanele SF care nu sunt porcării sunt la fel de bune sau chiar mai bune ca oricare altă operă scrisă”, proclama atunci Sturgeon.

Legea lui Sturgeon a fost extinsă de atunci, aplicându-se în toate domeniile: 90% din orice este o porcărie. Aşadar, 90% dintre experimentele în biologie moleculară, 90% dintre poeziile scrise, 90% dintre cărţile de filozofie şi aşa mai departe, toate acestea sunt porcării.

Dennett afirmă că este posibil ca această „lege” să fie o exagerare, însă subliniază că este fără de tăgadă că în orice domeniu există numeroase opere mediocre. Lecţia importantă a legii lui Sturgeon este ca atunci când doriţi să criticaţi un gen, o operă sau orice altceva, nu pierdeţi timpul degeaba – atât al dumneavoastră, cât şi al audienţei – pentru a critica ceva ce face parte din acel procent de 90%. Pentru a nu vă pierde timpul şi a nu testa răbdarea celor din jur, concentraţi-vă asupra celor mai bune lucruri pe care le găsiţi, exemplele de succes proclamate de liderii din domeniu.

„Această recomandare este înrudită cu regulile lui Rapoport: dacă nu sunteţi un comedian al cărui scop principal este să facă lumea să râdă la bufonerii, scutiţi-ne de caricatură”, subliniază Dennett. 

4. Atenţie la cuvintele capcană

Atunci când citiţi un eseu argumentativ, mai ales unul scris de un filozof, nu ezitaţi să folosiţi un truc prin care puteţi câştiga mult timp, mai ales în această eră, în care putem căuta cu uşurinţă în interiorul unui text cu ajutorul computerului: căutaţi cuvântul „desigur” în document şi verificaţi fiecare folosire. De multe ori, acest cuvânt este un far ce luminează punctul slab al unei argumentaţii.

Folosirea acestui cuvânt sau al unei expresii similare indică o poziţie de care autorul este convins şi pe care speră să o împărtăşească şi cititorii (dacă autorul ar fi convins că toţi cititorii vor fi de acord cu aserţiunea sa, nu ar mai fi nevoit să o menţioneze). Autorul a avut de ales între a demonstra validitatea aserţiunii sale prin susţinerea sa cu dovezi, însă a ales să facă o afirmaţie directă, presupunând că publicul va fi de acord cu el. Aceste aserţiuni sunt locul ideal în care se ascund „truismele” ce nu sunt de fapt adevărate, afirmă Dennett.

(Foto: Shutterstock.com)

5. Căutaţi un răspuns neaşteptat la întrebările retorice

Filozoful afirmă că un alt truc la care trebuie să fim atenţi este folosirea întrebărilor retorice. Care este motivul? Dennett explică: „La fel ca în cazul cuvântului «desigur», folosirea acestui truc reprezintă dorinţa autorului de a găsi o scurtătură. Chiar dacă întrebările retorice se termină cu semnul întrebării, ele nu sunt folosite pentru a obţine un răspuns. Cu alte cuvinte, autorul nu se aşteaptă să reacţionaţi la această întrebare, răspunsul fiind atât de evident încât trebuie să vă fie jenă să-l oferiţi”.

Sfatul profesorului este ca atunci când vă confruntaţi cu o întrebare retorică să încercaţi întotdeauna în mintea dumneavoastră să oferiţi un răspuns neaşteptat. Dacă găsiţi unul reuşit, surprindeţi-vă interlocutorul şi răspundeţi la întrebare. Dennett oferă în cartea sa un exemplu inedit ce ilustrează perfect această metodă: „Îmi amintesc un desen din seria Peanuts de acum câţiva ani în care Charlie Brown întreba, retoric, «Cine poate spune cine are dreptate şi cine nu?». În panoul următor, Lucy i-a răspuns, «Eu!»”.

6. Folosiţi „briciul lui Occam”

Această „regulă a gândirii” îi este atribuită lui William din Ockham (sau Occam), un filozof şi logician ce a trăit în secolul al XIV-lea, însă ea este folosită încă din antichitate. În latină, regula purta numele de „lex parsimoniae” – legea parcimoniei. Ideea este simplă: nu născociţi o teorie mai complicată pentru a explica un fenomen dacă una mai simplă (ce conţine mai puţine ingrediente) reuşeşte să facă acest lucru. Spre exemplu, dacă expunerea la aer extrem de rece este suficientă pentru a explica toate simptomele degerării, atunci nu aveţi de ce să postulaţi existenţa unor „microbi arctici” nevăzuţi. De asemenea, legile lui Kepler sunt suficiente pentru a explica orbitele planetelor, astfel că nu e nevoie să lansăm ipoteza unor „piloţi nevăzuţi” care controlează planetele din adăpostul situat sub suprafaţa acestora.

Dennett afirmă că aceste exemple nu sunt controversate, dar că folosirea acestui principiu nu este la fel de simplă în toate cazurile. Filozoful spune că una dintre cele mai nereuşite tentative de a folosi „briciul lui Occam” într-o problemă complicată este cea în care oamenii afirmă că existenţa unui Dumnezeu ce a creat universul este o rezolvare mai simplă, mai parcimonioasă, decât alternativele. „Cum putem spune că ipoteza unei fiinţe supranaturale şi incomprehensibile este o variantă parcimonioasă?”, se întreabă Dennett în cartea sa. 

Profesorul subliniază că „briciul lui Occam” este doar o scurtătură utilă în multe cazuri, însă nu poate fi transformat într-un principiu metafizic sau într-un element fundamental al raţionalităţii care să decidă teme atât de dificile precum existenţa sau inexistenţa unei zeităţi supreme. „Ar fi ca şi cum am încerca să arătăm că teoria mecanicii cuantice nu este adevărată deoarece contrazice axioma «nu-ţi ţine toate ouăle într-un singur coş»”, explică filozoful.

(Foto: Shutterstock.com)

7. Feriţi-vă de afirmaţiile aparent adânci

Aforismele aparent adânci sunt propoziţii ce par simultan adevărate, importante şi profunde, dar care obţin acest efect prin ambiguitate. La prima citire, afirmaţia pare evident falsă, însă totodată sugerează că ar fi extraordinar dacă ar fi adevărată. La a doua citire, afirmaţia pare adevărată, dar banală. Ascultătorii neatenţi percep senzaţia de adevăr din a doua citire şi efectul extraordinar din prima citire şi se gândesc „Oau! Ce afirmaţie adâncă!”.

Dennett oferă un exemplu (şi sugerează cititorilor, în glumă, să se aşeze, căci este vorba de ceva cu adevărat profund): „Dragostea e doar un cuvânt”. „Oau! Cosmic, tulburător, nu-i aşa?”, îşi întreabă Dennett cititorii. „Fals”, răspunde filozoful. „Pe de o parte, este evident fals. Nu sunt sigur ce este dragostea – poate este o emoţie sau o relaţie interpersonală, poate este cea mai importantă stare pe care o poate atinge mintea omului – dar ştim cu toţii că nu este un cuvânt. Nu poţi găsi dragostea în dicţionar”, subliniază Dennett.

Pentru a vedea celălalt înţeles al aserţiunii, profesorul subliniază că putem apela la o convenţie folosită de filozofi, anume delimitarea între ghilimele a unui cuvânt; aşadar, „dragostea” este doar un cuvânt. Acest lucru este adevărat – „dragostea” este un cuvânt în limba română ce începe cu litera „d”, are nouă litere şi se găseşte în dicţionar undeva între cuvintele „dar” şi „drob”. De asemenea, „sarmale” este doar un cuvânt. „Cuvânt” este, la rândul său, doar un cuvânt.

„Veţi spune că nu e corect, că persoana care a spus că dragostea e doar un cuvânt a vrut să exprime altceva”, spune Dennett, subliniind că „totuşi, nu a spus-o”. Profesorul adaugă că „este posibil să fi vrut să exprime că «dragostea» este un cuvânt care păcăleşte oamenii, făcându-oi să creadă că este un termen ce descrie ceva atât de minunat încât nici nu există cu adevărat, precum «unicorn»”, însă adaugă că acest lucru nu e plauzibil.

„Dragostea” poate fi un cuvânt greu de definit, iar dragostea poate fi o stare greu de înţeles, însă aceste aserţiuni sunt evidente, nu oferă nicio informaţie şi nici ceva profund.

(Foto: Shutterstock.com)