Prima pagină Cultura

Zenobia: regina care a sfidat Imperiul Roman

Nicu Pârlog | 09.04.2013 | ● Vizualizări: 10148
Legionari romani într-o reconstituire istorică     + zoom
Galerie foto (8)

Puţini bărbaţi au reuşit vreodată să fie capabili de fapte asemănătoare cu cele săvârşite de brava regină Zenobia. A înfruntat cu succes una dintre cele mai temute armate ale Antichităţii. A putut să sfideze înfrângerea şi dezastrul aşa cum puţini războinici ar fi fost în stare. A intrat deopotrivă în istorie şi legendă prin gloria faptelor şi caracterul ei unic, neasemuit. Aceasta a fost Zenobia, mândra şi frumoasa regină a deşerturilor siriene.

 
 
Ochi negri, spirit divin, frumuseţe incredibilă
 
 
În secolul trei, graniţele de sud-est ale Imperiului Roman erau forţate şi cădeau una după alta sub loviturile tot mai puternice ale unui ambiţios regat pe nume Palmyra. Pe tronul acestui oraş-regat-oază conducea Zenobia - Regina Deşerturilor, cum o supranumiseră contemporanii ei. Regina s-a născut probabil în anul 240 după Hristos, dintr-o mamă egipteană şi un tată de origine arabă sau aramaică.
 
Avea o origine ilustră, pretinzând că provenea direct din legendara regină Cleopatra a Egiptului, precum şi dintr-o lungă spiţă de regi şi regine siriene şi asiriene, care începea chiar de la biblica Regină din Saba.
Cronicarii şi istoricii antici nu se sfiau de excesul epitetelor atunci când făceau referiri la ea:
Ochii ei erau negri, iar privirea puternică şi îndrăzneaţă cucerea pe oricine, spiritul său era plin de măreţie divină, iar frumuseţea sa era cu adevărat incredibilă” – genul acesta de referiri fiind foarte des întâlnit în textele vechi care fac referire la această frumuseţe războinică a deşerturilor siriene.
 
Timbru omagial dedicat reginei Zenobia    
 
Odată ajunsă regină a îndepărtatelor fruntalii din est, nu s-a sfiit să se autodeclare succesoare de drept a Cleopatrei. Cu o Romă în stare de criză politică, Zenobia şi-a construit o imagine şlefuită după legendara regină Dido, nimeni alta decât fondatoarea Cartaginei, regatul duşman şi rival prin tradiţie al Romei
 
Astfel de descrieri au rezistat trecerii timpului, şi au fost puţine regine războinice comparabile cu Zenobia în faimă şi putere. Chiar spre sfârşitul zilelor ei, când a fost capturată de legiunile romane şi purtată în triumf prin Roma, după obiceiul Cezarilor, Zenobia era înveşmântată în straiele şi podoabele sale preţioase, ca şi cum nu şi-ar fi pierdut nimic din aura şi splendoarea care au însoţit-o pe tot parcursul vieţii. Acum, după multe secole, povestea adevărată a Zenobiei rămâne una dintre cele mai intrigante şi interesante din întreaga istorie.
 
 
Regatul Palmierilor şi destinul împăratului Valerian
 
 
Palmyra a fost o aşezare străveche, fondată într-o oază din deşerturile Siriei. Era un loc verde, înconjurat de mulţi palmieri, de unde şi-a tras de fapt numele. În decursul primului secol înainte de Hristos, Palmyra a devenit o metropolă unde poposeau numeroase caravane. Aşezat într-un spaţiu strategic, la întretăierea drumurilor dintre Roma şi Persia, cultura şi civilizaţia sa a devenit un amestec de elemente şi influenţe greceşti, romane, mesopotamiene, iraniene şi nomade.
 
De-a lungul istoriei sale, a fost un oraş înfloritor, independent şi prosper. Doar că fiind prins între doi vecini puternici şi turbulenţi precum Imperiul Roman şi Persia Sasanidă, Palmyra s-a văzut dintotdeauna nevoită să aleagă dificila cale diplomatică. În anul 230, un membru al familei conducătoare din Palmyra a devenit nu doar cetăţean, dar şi senator roman.
 
Ruinele vechiului teatru din Palmyra    
 
Numele său era Septimius Odaenathus. În anul 258, acesta a ajuns consul ajungând să deţină printre altele şi titlul de conducător suprem al Palmyrei. În anul 260, împăratul roman Valerian nu doar că a fost înfrânt de persani, dar a fost şi capturat de către aceştia în timpul bătăliei de la Edessa. Cum Plamyra fusese în ultimul timp în graţiile Romei, înfrângerea imperiului de către persani însemna doar probleme pentru prospera aşezare.
 
Din acest motiv, Odaenathus i-a sprijint pe romani, ajungând chiar să-i înfrângă pe persani pentru un interval de tip de câţiva ani. În ciuda suceselor sale multiple, consulul a fost ucis de nepoţii săi în urma unui complot.
 
Acum a intrat în scenă tânăra Zenobia, care era pe atunci cea de-a doua soţie a lui Odaenathus. A sesizat la timp momentul propice pentru preluarea puterii şi nu a ezitat să o facă. Descrisă drept una dintre cele mai frumoase femei din Orient, Zenobia avea să se remarce însă ca războinică şi politiciană de excepţie. 
 
Historia Augusta ne-o descrie ca pe o femeie a cărei bravură o întrecea chiar pe cea a soţului ei, o femeie care luase parte activ la numeroase campanii militare, o femeie care călărea alături de soldaţi şi bea cot la cot cu soţul ei şi generalii acestuia, o femeie ale cărei calităţi de conducător l-au impresionat puternic chiar şi pe împăratul Aurelian.
 
Ruinele cetăţii Palmyra    
 
După ce această conducătoare ambiţioasă şi-a stabilizat poziţia şi puterea în Palmyra natală, a întreprins primele incursiuni armate în Mesopotamia şi estul Asiei Mici. Cu toate că a participat activ al campanii, Zenobia a menţinut o relaţie prietenească cu Roma, care era de altfel cel mai important aliat regional al Palmyrei.
 
Cu toate acestea, cum noile provincii bogate, cucerite de Roma lângă graniţele sale erau tot mai tentante, iar cum Imperiul Roman se clătina sub o serie de personaje istorice nevolnice, pe care Zenobia nu-i considera împăraţi adevăraţi, ruperea prieniei şi alianţei s-a rezumat la o chestiune de timp.
 
 
Leoaica din Palmyra
 
 
În anul 270 după Hristos, Zenobia a rupt relaţiile de prietenie cu Roma şi a invadat provinciile acesteia sud-est. Comandată de generalul Zadbas, armata Zenobiei a pătruns în Egipt unde a înfrânt o armată formată din circa 50.000 de legionari. La aflarea veştii neaşteptate că Imperiul a pierdut Egiptul, grânarul său de secole, împăratul roman Claudius al II-lea Gothicus l-a trimis pe generalul Probus în fruntea trupelor din Africa de Nord contra palmyrienilor.
 
La încheierea unei campanii militare îndelungate şi dure, romanii au fost învinşi, iar Zenobia şi-a întărit prezenţa în Egipt. În anul 271, trupele palmyriene o ovaţionau deschis pe Zenobia cu titlul de „cea mai ilustră, curajoasă şi pioasă regină a lumii”. În decursul aceluiaşi an, ambiţioasa regină nu s-a sfiit să-l declare pe fiul ei, Augustus (împărat) şi a ordonat ştergerea imaginii împăratului de atunci al Romei de pe toate monedele care circulau în Alexandria. Imediat după acest gest, Zenobia şi-a luat titlul de Augusta (împărăteasă).
 
Legionari romani mărşăluind în formaţie    
 
La apogeul puterii sale, Zenobia deţinea o mare parte din teritoriile de sud-est ale Imperiului Roman, Controla astfel oraşele Antiohia şi Alexandria, două dintre cele mai mari oraşe din imperiu. Sursele istorice susţin toate că această ambiţioasă regină a trăit în lux şi excelenţă. În timp ce servea masa era idolatrizată ca un rege persan, se îmbrăca în robe elegante de purpură, în croială cartagineză şi se împodobea cu aurul şi pietrele preţioase ale unei regine de faraon egiptean.
 
Totuşi, îndrăzneala şi declaraţiile sale pompoase nu au rămas multă vreme fără răspuns. Spre deosebire de antecesorii săi, Aurelian, noul împărat de la Roma era ambiţios, inteligent şi talentat în arta războiului şi strategie. A fost un comandant capabil, care a reuşit să-i respingă pe barbarii care ameninţau Peninsula Italică. A reconstruit zidurile Romei şi a executat toţi senatorii care nu-i erau loiali. În perioada în care Zenobia îşi ridica propriul imperiu, Aureliu revitaliza puterea Romei în spaţiul mediteranean.
 
În anul 272, Aurelian şi-a trimsi trupele într-o campaniei contra Zenobiei. Când legiunile au ajuns în Asia Mică, fostele oraşe colonii romane din regiune s-au revoltat în favoarea lui Aurelian. Zenobia şi generalii săi au ocupat poziţii lângă Antiohia pe cursul râului Orontes. Conform lui Zosimus, spionii lui Aurelian au reuşit să captureze un număr de şase călăreţi palmyrieni.
 
După ce le-a studiat armele şi echipamentul, împăratul a concluzionat că trupele de cavalerie ale Zenobiei erau mai bine echipate şi antrenate decât ale sale. Prin urmare a ordonat cavaleriei romane să evite o confruntare deschisă cu cea palmyriană, alegând să trimită frontal legiunile pedestre iar cavaleria să susţină atacul din flancuri. Strategia sa a fost inspirată, iar Zenobia s-a văzut nevoită să se retragă cu toate că nu a admis înfrângerea de teama unei rebeliuni a cetăţii Antiohiei.
 
Pe câmpiile din Emesa, Zenobia s-a decis să-şi încerce a doua şansă. Armata ei era compusă din 70.000 de oameni, dintre care temuta cavalerie grea (cataphractes) era centrul de bază, susţinut de infanterişti şi unităţi ale aliaţilor.
În contrast, Aureliu se baza pe o armată eclectică compusă în grabă din regimente imperiale, decurii de legionari din posturile de frontieră, aliaţi şi trupe auxiliare.
 
Soldaţi romani într-o reconstituire de război    
 
Lupta a început cu un atac în forţă al cavaleriei grele a reginei care a respins cavaleria romană. Totuşi, după ce romanii au dat înapoi, palmyrienii au muşcat momeala şi s-au lansat într-o urmărire dezordonată a acestora. Obosiţi de armurile grele şi dezorientaţi, palmyrienii au fost din nou înfrânţi de bravii legionari pedeştri. Conform aceluiaşi Zosimus, o mare parte din călăreţii în armuri grele au căzut victime infanteriştilor palestinieni înarmaţi cu bâte din lemn de esenţă tare.
 
În urma celei de-a doua înfrângeri, Zenobia s-a văzut într-o situaţie disperată. Oraşul Emesa nu-i era deosebit de loial, nefiind un loc sigur de refugiu. Consilierii au sfătuit-o să se retragă de urgenţă în Palmyra.
Acolo, regina s-a pregătit de apărarea cetăţii care avea să fie curând luată de asalt de trupele romane. De data aceasta, apărarea oraşului era ireproşabilă. Baliste şi catapulte erau pregătite pe ziduri, alături de mii de arcaşi şi de lăncieri.
 
Obosit şi el în urma unei campanii militare costisitoare şi dificile, Aurelian a preferat să cadă la pace cu Zenobia şi să o convingă să se predea, după cum certifică şi acest text trimis Leoaicei Deşertului:
 
„Te rog să te predai de bunăvoie şi îţi promit că viaţa îţi va fi cruţată. Îţi garantez că se va lua cont de condiţiile tale, iar copiii tăi vor fi cruţaţi. Bijuteriile, aurul, argintul, mătăsurile, caii, cămilele pe care le deţii, trebuie să le donezi trezeoreriei romane. Cât despre cetăţenii din Palmyra, drepturile lor vor fi respectate întru totul”.
 
Decurion de legionari romani    
 
Din mândrie, regina a refuzat termenii propuşi de Aurelian. Cu toate că oraşul era pregătit de asediu, situaţia nu era deloc optimistă căci imperiul ei deja nu mai exista. Într-un gest de disperare, Zenobia s-a urcat pe o cămilă şi a decis să fugă într-o noapte de-al lungul Eufratului în speranţa că va găsi ajutor la foştii ei inamici, persanii.
 
Din nefericire pentru ea, pe când încerca să traverseze fluviul, a fost observată şi capturată. Adusă în faţa lui Aureliu, acesta exclamat dezamăgit că:
Nu prea este demn de onoarea mea să mă laud că am cucerit şi capturat o femeie”.
 
 
Sfârşit incert?
 
 
Odată captivă, Zenobia a pierdut oraşul Palmyra, pe care l-a părăsit în fugă, gest pentru care supuşii săi nu au iertat-o. La Emesa, Zenobia a ajuns chiar în faţa tribunalului, unde s-a apărat hotărât, ca şi cum ar fi fost încă regină.
 
În anul 274, Aurelian intra în Roma într-un triumf grandios, pe care Cetatea Eternă nu-l mai văzuse de ani buni. Împăratul era mândru şi nu fără motiv, recucerise ţinuturile luate de Zenobia şi înfrânsese triburile celtice rebele. Convoaie din toate ţinuturile imperiului participau la celebrare, inclusiv regina Zenobia care participa personal la paradă, urcată într-un car alegoric, ca parte din trofeele victoriilor obţinute de Aureliu.
 
Regina Zenobia într-un tablou al pictorului Herbert Gustave Schmalz    
 
Avea zeci de ornamente de aur la picioare, iar hainele ei aveau atâta aur şi pietre preţioase încât fosta regină de abia se putea deplasa, fiind ajutată de sclavi.
 
Cu toate acestea, nu se ştie exact care a fost soarta ei. Unele surse susţin că pentru a evita umilinţa de a fi dusă la parade pe străzile Romei, Zenobia s-ar fi sinucis prin înfometare. Dezbaterile pe această temă nu s-au încheiat nici în prezent.
 
Alte surse istorice afirmă că după parada din Roma, Aurelian a fost milostiv cu Zenobia şi i-a dăruit o vilă luxoasă la Tivoli, pe malul Tibrului. Oricum, după cum conchid autorii antici, Zenobia a fost aproape de o faimă la fel de mare ca a Cleopatrei, dar fără să aibă sfârşitul  tragic al acesteia.
 
Când Aurelian a intrat triumfal în Roma cu Zenobia în carul său alegoric, împăratul a trimis o scrisoare către senatul şi popor în care îşi justifica astfel actul  de amerge la război şi a înfrânge o femeie:
Zenobia a fost un lider strălucit care a inspirat teamă duşmanilor ei şi a avut mari victorii pe câmpul de luptă. A fost o conducătoare înţeleaptă, care şi-a stăpânit armata şi a ştiut când să folosească disciplina şi generozitatea”.
 
 Domnia Zenobiei a fost un eveniment celebrat nu doar în Orientul Apropiat, dar şi în Siria, Bizanţ şi chiar Europa Renascentistă.