Prima pagină Maratoanele Descoperă Descoperă Preistoria

Ursul de pestera – Gigantul ultimei glaciatiuni

Nicolae Parlog | 22.02.2009 |
Ursul de pestera – Gigantul ultimei glaciatiuni     Ursul de pestera, glaciatiune, canibal, eurasia, gigant, erbivor, carnivor + zoom
Galerie foto (4)

Alaturi de mamuti, ursul de pestera a fost cel mai apropiat animal, la propriu si figurat, fata de oamenii cavernelor. Stramosii nostri si ursii pesterilor au coabitat impreuna timp de mii de ani, infruntand vitregiile glaciatiunilor si lipsa hranei. Evolutia comuna a celor doua specii s-a despartit inca acum cateva zeci de mii de ani. In prezent, din ursii uriasi de odinioara au mai ramas doar scheletele din colectiile muzeale...

Alaturi de mamuti, ursul de pestera a fost cel mai apropiat animal, la propriu si figurat, fata de oamenii cavernelor. Stramosii nostri si ursii pesterilor au coabitat impreuna timp de mii de ani, infruntand vitregiile glaciatiunilor si lipsa hranei. Evolutia comuna a celor doua specii s-a despartit inca acum cateva zeci de mii de ani. In prezent, din ursii uriasi de odinioara au mai ramas doar scheletele din colectiile muzeale...

Ursul de pestera (Ursus spelaeus) a fost o specie de urs de talie mare care a stapanit muntii si padurile europene in timpul perioadei Pleistocene. Dupa cum ne sugereaza si denumirea sa, ursul de pestera s-a capatat acest nume datorita cantitatilor mari de fosile descoperite in interiorul formatiunilor carstice. Cautarea pesterilor si vagaunilor in scop de adapost nu este un fenomen limitat doar la speciile de ursi, multe alte animale precum liliecii, felinele sau chiar unele pasari alegand cavitatile din roci drept locuinte temporare sau permanente. Insa pentru ursii de pestera, formatiunile carstice au reprezentat un element fara de care acesta specie nu ar fi putut supravietui si dezvolta. Datorita conditiilor climatice mult mai aspre decat cele din zilele noastre, ursii glaciatiunilor petreceau majoritatea timpului in pesteri, comparativ cu ursii bruni de astazi care folosesc cavitatile carstice si barlogurile sapate in pamant doar pentru perioada hibernarii anuale sau a cresterii puilor.

Ursul de pestera a intrat relativ recent in atentia oamenilor de stiinta, fiind descris pentru prima data in anul 1774 de catre Johann Friederich Esper, iar povestea primelor fosile de ursi ai cavernelor este cu atat mai interesanta... Primii oameni care le-au descoperit in Evul Mediu erau ferm convinsi ca au dat peste oase de... balauri, dragoni, unicorni, diavoli, oameni pacatosi cazuti prada blestemelor sau chiar oasele lui Cerber, cainele care pazea Infernul. Insasi Esper era convins ca daduse peste fosilele unui urs polar, abia dupa 20 de ani, stiinta realizand ca se afla in fata unei noi specii de urs, Ursus spelaeus - Ursul Cavernelor!



Cantitatea totala de fosile de ursi de pestera era atat de mare incat chiar si savantii secolului 19 evitau studierea serioasa a acestor resturi osteologice. Dezastrul a venit insa in decursul primului Razboi Mondial, atunci cand majoritatea oaselor de ursi au fost macinate si tratate chimic pentru a fi transformate in fosfati, folositi mai apoi in agricultura. In prezent datorita raritatii si valorii fosilelor de urs, acestea au un pret astronomic, existand chiar retele de infractori care se ocupa de furtul si tranzitul fosilelor din muzee sau pesteri catre colectiile particulare !

Regatul ursului urias
Teritoriul stapanit de specia ursilor de pestera se intindea din Spania si pana in Rusia. Se estimeaza ca cele mai multe exemplare au trait in muntii Alpi, Carpati si Pirinei. Nu s-au descoperit urme de ursi in Marea Britanie, Scandinavia sau Tarile Baltice deoarece, in Pleistocenul tarziu, aceste teritorii erau practic lipsite de orice forma de viata fiind acoperite de o calota imensa de gheata. Cantitatile uriase de fosile de ursi descoperite in Europa Centrala, Sudica si de Est, converg asupra teoriilor unor paleontologi care au estimat ca zonele erau populate la acea vreme de adevarate turme de ursi. Intr-unele pesteri din Europa s-au descoperit resturi osteologice de urs care se intind pe o perioada de peste 100.000 de ani, rastimp in care acestea au fost locuite succesiv de catre mii de ursi de caverna.

Infatisarea ursului urias
Ursul de caverna era un descendent direct al speciilor Ursus etruscus si Ursus deninger care traiau in Europa acum circa 500.000 de ani. Paleontologii au reusit sa demonstreze ca ursii de pestera s-au despartit pentru a evolua diferit de ursii bruni, inca de acum 1,2 milioane ani. Ca un ultim argument diferentiator fata de ursii bruni, majoritatea ursilor de pestera prezinta asa numit-ul fenomen de “molarizare”. Acest procedeu apare datorita trecerii pe un regim preponderent vegetarian, molarii ursilor de pestera tinzand sa se uneasca cu premolarii, rezultand astfel un mecanism de masticatie mult imbunatatit.

Ursul de pestera avea o infatisare cu adevarat impresionanta. Capul sau era foarte lat, masiv, cu o frunte inalta. Trupul solid si indesat, era sprijinit pe picioare puternice, musculoase, cu labele orientate in interior la fel ca ale ursilor bruni. Un mascul de talie obisnuita cantarea lejer 400 de kilograme, cu toate ca unii cercetatori afirma ca masculii bine dezvoltati atingeau chiar o tona! Putem considera, fara a gresi prea mult, ca ursii de pestera aveau aceeasi talie si greutate cu a ursilor bruni din subspecia Kodiak. Talia lor a fost modificata in timp de fenomenul de glaciatiune, atunci cand temperatura mediului ambiant scadea brusc in decurs de cateva generatii. Astfel, ursii de pestera cresteau mai mari decat ursii care traiau in timpul perioadelor interglaciare, probabil ca o masura eficienta de a ajusta pierderile temperaturii corporale.



Hrana lor era in mare parte alcatuita din vegetale precum frunze, radacini, fructe si nuci, dupa cum o dovedesc si resturile osteologice. Aici apare insa un fenomen interesant. In timp ce oasele ursilor din Europa Centrala si de Vest, contineau niveluri scazute ale nitrogenului-15 (semn sigur al unor animale vegetariene) in cazul ursilor de pestera din Muntii Carpati, situatia statea cu totul altfel. Un studiu recent efectuat de cercetatorii Michael Richards din cadrul Institutului Max Planck din Germania si Erik Trinkaus de la Universitatea Washington, vine cu unele concluzii neasteptate. Conform acestora, ursii din pesterile Carpatilor alcatuiau o populatie distincta, care era in mare parte carnivora. Continutul ridicat al nitrogenului-15 din fosilele descoperite in Pestera Ursilor indica faptul ca aceste animale se hraneau preponderent cu carne. De unde?

Carnea provenea in mare parte din cadavre de animale doborate de asprimea iernilor din Cuaternar. Pe langa acesta sursa, ursii din Carpati erau canibali, puii sau exemplarele ucise in lupte fiind consumati. Cu siguranta inclusiv primii oameni din muntii nostri au servit drept sursa de hrana ursilor cavernelor.

Popas in Pestera cu Oase
Pestera cu Oase sau pestera Ursilor, cum mai este denumita, este formatiunea carstica care contine cele mai multe schelete de ursi de pestera din intraga lume. Situata in Muntii Apuseni, judetul Bihor, localitatea Chiscau, comuna Pietroasa, Pestera cu oase adaposteste nu mai putin de 140 schelete de ursi de caverna. A fost descoperita pe data de 17 septembrie 1975 de un grup de speologi amatori. In interiorul sau se afla o diversitate extraordinara de stalactite si stalagmite, alaturi de un numar impresionant de urme si fosile de ursi. Pe langa acestea au mai fost descoperite fosile de lei si hiene de pestera, capre negre si ibex, mistreti si bouri. Acum multe mii de ani, probabil datorita unui cutremur, o bucata imensa de stanca s-a prabusit din munte blocand intrarea in pestera. Inauntru se pare ca au ramas prinsi circa 140 de ursi care hibernau in acel moment. Lipsiti de hrana si apa, ursii au fost fortati sa se mance unul pe celalat, dupa cum o dovedesc si urmele gasite pe fosile.



Ultima glaciatiune = ultimii giganti
Ursii de pestera sufereau de o seama de afectiuni numeroase precum tumori osoase, viermi intestinali, osteomielite, periostite, pietre la rinichi, infectii dentare sau fracturi datorate luptelor pentru hrana sau femele. Totusi niciuna dintre aceste cauze nu a dus insa la disparitia ursilor.

Relatiile lor cu primii oameni au fost deosebit de interesante. Neanderthalienii, alaturi de oamenii de Cro-Magnon, s-au luptau cu ursii pentru a-i goni din pesterile care le serveau drept adapost, sau incercau sa le fure prazile. Cu toate acestea, multe astfel de comunitati umane primitive vedeau in ursi niste stramosi indepartati, animale mitice sau zei incarnati in animale. Fascinati de forta si caracterul ursilor, oamenii i-au venerat in primele forme de religie organizata. Asa-zisul Cult al Ursilor de Pestera, este probabil prima religie a omenirii. Primele altare care contineau cranii de ursi au fost construite de Oamenii de Neanderthal in numeroase pesteri din Alpi si Carpati. Cu toate ca se vanau reciproc si isi furau unii altora adapostul si prazile, ursii si oamenii au convietuit impreuna timp de zeci de mii de ani.

Ursul brun de astazi care i-a luat locul in padurile Europei nu are nicio legatura cu ursul de pestera, acesta nefiind stramosul ursilor actuali. Ursul de pestera a disparut fara a lasa urmasi, ursii de astazi aparand in aceeasi perioada in Asia, colonizand Europa dupa disparitia gigantilor mitosi din caverne.

Ultimele date arata ca ursii de pestera au disparut in totalitate, undeva acum 27.800 de ani, in timpul ultimei mari glaciatiuni. Cu toate ca adevaratele motive nu sunt inca cunoscute, savantii considera ca schimbarile bruste si radicale ale climei au dus la modificarea regimului speciilor de plante care alcatuiau baza alimentatiei uriasilor din caverne. In luna mai a anului 2005, savantii americani au declarat ca au recuperat si decodat ADN-ul ursilor de pestera, sperand pe acesta cale la o clonare reusita in viitorul apropiat. Viitorul ramane oare deschis gigantilor trecutului?

Revino maine pentru a descoperi adevaratul Razboi al lumilor, cea mai lunga si sangeroasa infruntare din istoria planetei Pamant!