7 instrumente muzicale neobişnuite (VIDEO)

Verofon
Instrumente muzicale din sticlă au tot fost inventate, în ciuda
fragilităţii acestui material, căci oamenii au fost seduşi de
sunetul cristalin produs de lovirea sticlei sau de sunetele eterice
emise de un vas de sticlă (pahar, bol) atunci când interpretul îşi
trecea degetele peste marginile lui. Din această ultimă categorie,
cunoaşteţi, probabil, „orga de pahare”, instrumentul fiind alcătuit
din pahare de sticlă aşezate pe masă ori într-o cutie.

Dar există şi instrumente construite mai solid şi ştiinţific –
de pildă, delicata „armonica de sticlă” inventată în secolul al
XVIII-lea de însuşi Benjamin Franklin: un fel de „castronaşe” de
diferite mărimi, înşirate pe o tijă, se rotesc în timp ce artistul
scoate din ele, atingându-le cu mâinile, sunete stranii şi
pătrunzătoare.

• Test de cultură generală. Unde este cel mai mare stadion din lume?
• Franz Liszt, primul „star rock” al secolului XIX

Verofonul e un membru modern şi original – deşi puţin răspândit
– al acestei familii de instrumente: tuburile sale… dar, de fapt,
nu e cine ştie ce de explicat; priviţi-l cum arată şi ascultaţi cum
sună:

Suikinkutsu
Un vechi şi tradiţional instrument japonez, suikinkutsu oferă o
rară combinaţie între „natural” şi „făcut de om”, prefăcând căderea
unei picături de apă într-un efect sonor intenţionat şi anume
gândit. Un vas de lut, îngropat în pământ, serveşte drept „cutie de
rezonanţă”: unda sonoră generată de căderea unei picături de apă se
reflectă pe pereţii săi, creând acel sunet adânc, căreia japonezii
îi atribuie puterea de a linişti şi însenina sufletul.

Construirea unui suikinkutsu (videoclipul urmator) nu e o treabă
uşoară, căci obţinerea unui anume efect, a unei anumite „melodii”
cere o proiectare şi îmbinare foarte atentă a tuturor elementelor
ansamblului ce constituie instrumentul muzical. Aşezat afară,
într-o grădină, suikinkutsu îşi adaugă sunetul la toate celelalte
atracţii ale grădinii japoneze, sunetul devenind unul dintre
elementele farmecului ei subtil.

Hidraulofon
O „orgă de apă” – acesta este hidraulofonul, un instrument în care
sunetul e produs de tuburi conectate la o „claviatură ”
alcătuită din jeturi de apă. Muzicianul cântă acoperind cu
degetele, complet sau incomplet, unul sau mai multe orificii prin
care ţâşneşte apa, pentru a modula astfel sunetul. Hidraulofoanele
mai simple, adesea instalate în parcuri, pentru amuzament, au, de
obicei, 12 jeturi, în vreme ce hidraulofoanele de concert – da,
există unele speciale pentru spectacole – sunt mai sofisticate,
având 45 de jeturi şi fiind foarte precis „acordate”.

O astfel de instalaţie se găseşte în faţa Centrului de Ştiinţe
Ontario, din oraşul canadian Toronto; aici au loc, din când în
când, concerte de hidraulofon, susţinute de cei câţiva artişti care
s-au specializat în muzica acestui instrument, cum este Ryan
Janzen, care apare în primul videoclip.

Uneori, este nevoie de doi muzicieni pentru a cânta la aceste
instrumente complexe, cu 45 de orificii (videoclipul 2). Pare o
joacă, dar nu este: este măiestrie artistică obţinută printr+o
educaţie muzicală aprofundată. Nu oricine poate cânta la un astfel
de instrument care, de altfel, se pretează la executarea unor piese
complexe.

O versiune de dimensiuni mari a acestui instrument este
„orga marină” imaginată de arhitectul Nikola Bašić
şi construită la Zadar, în Croaţia: o platformă de marmură, cu
trepte, străbătută în interior de tuburi; valurile si curentii
imping aerul prin tuburi si, astfel, apa mării „cântă”, ciudatele
sunete de orgă întovărăşind mult mai familiarul zgomot al
valurilor. Ascultaţi:

Pirofon
De la apă – la foc: pirofonul este o orgă în tuburile căreia
sunetul e produs de mici explozii ori de aprinderea bruscă
a flăcărilor, în tuburi metalice ori de sticlă.
Asemenea orgi de flăcări au fost construite încă din secolul al
XIX-lea, şi, cu toate că nu au fost niciodată foarte răspândite,
din când în când, câte un muzician se îndrăgosteşte de
originalitatea acestui instrument şi îl scoate din nou la rampă.
Azi, pirofoanele sunt acţionate în special cu ajutorul propanului,
mai rar al hidrogenului (ambele sunt gaze inflamabile).

În primul videoclip, puteţi vedea şi auzi un pirofon simplu în
acţiune, iar în cel de-al doilea, un spectacol mai elaborat de
flăcări şi sunete, prezentata chiar în acest an în cadrul
festivalului de la Sydney, Australia.

Orga de pisici
Acesta e unul dintre cele mai bizare instrumente muzicale, inventat
într-o vreme în care cruzimea faţă de animale nu era, din
nefericire, interzisă sau pedepsită. Mentionat în mai multe
scrieri, din secolul al XVI-lea până în secolul al XIX-lea,
instrumentul cu pricina era alcătuit dintr-un număr de
pisici, aşezate una lângă alta, într-o cutie, după o
ordine stabilită în funcţie de tonul mieunatului lor. O claviatură
de mici dimensiuni permitea instrumentistului să „cânte”. Cum? Prin
apăsarea unei clape, una dintre pisici era trasă de coadă (în
variante mai sadice, coada era înţepată), iar nefericita creatură
miorlăia ca reacţie la senzaţia dureroasă. Cam cum suna un asemenea
cor de miorlăituri jalnice pe diferite tonuri, vă puteţi
imagina.

Deşi, din fericire, azi nu se mai construiesc asemenea
instrumente, existenţa istorică a acestei crude invenţii a stat la
baza unui recent scurt-metraj de animaţie, The Cat Piano
(2009), în care personajele sunt pisici ce cad victime unui sadic
„muzician” dornic să cânte la un astfel de instrument. Dar, până la
urmă, totul se termină cu bine.

O versiune lipsită de cruzime şi foarte-foarte haioasă a fost
prezentată anul trecut în Marea Britanie, la un eveniment cu temă
ecologistă la care a luat parte şi prinţul Charles. Sculptorul
britanic Henry Dagg a interpretat cunoscutul Over the
Rainbow la o „orgă de pisici” realizată din jucării
chiţăitoare, făcându-i pe invitaţi să se prăpădească de
râs. Uitaţi-vă, ca să râdeţi şi voi:

Tenori on
Un instrument nou-venit pe lume, tenori on a fost creat în urmă cu
doar câţiva ani, în Japonia, de artistul Toshio Iwai şi muzicologul
Yu Nishibori. Testat ca un prototip experimental, în câteva
spectacole live, tenori on s-a bucurat de simpatie din partea
publicului şi apreciere din partea unor muzicieni, aşa că a intrat
în producţie în anul 2007 beneficiind chiar de un turneu mondial de
lansare.

Portabil, instrumentul cuprinde, într-un cadru din plastic sau
metal, o reţea de comutatoare prevăzute cu LED-uri, ce pot
fi activate în diferite combinaţii pentru a genera sunete,
LED-urile creând, în acelaşi timp, jocuri de lumini ce urmăresc
ritmul melodiei. Graţie conexiunilor de care dispune, se pot
realiza sesiuni cu mai multe astfel de dispozitve, cântând
sincronizat, sau se pot transmite melodiile de la unul la
altul.

După propriile sale declaraţii, Toshio Iwai a dorit, creând
tenori on, să regăsească vechea şi rafinata măiestrie de a construi
un instrument muzical care să reunească preocuparea pentru sunet şi
cea pentru estetica înfăţişării şi să permită, în acelaşi timp,
artistului să devină aproape una cu instrumentul său. Cele mai
multe dintre instrumentele muzicale electronice moderne nu reuşesc
asta, dar tenori on, portabil şi cu o estetică interesantă (în
spiritul designului contemporan), o poate face.

Primul videoclip prezintă, într-o demonstraţie, posibilităţile
instrumentului; în cel de-al doilea, apare însuşi inventatorul,
Toshio Iwai, într-un solo, iar în cel de-al treilea, cântăreaţa
britanică Little Boots interpretează o piesă vocală, cu
acompaniament de tenori on.

Theremin
Thereminul – sau eterofonul, cum mai e numit, datorită sunetelor
„eterice” pe care le produce – e un instrument muzical unic în
felul său, prin faptul că a cânta la el nu implică niciun
contact fizic între interpret şi instrument.

Brevetat în 1928 de profesorul rus Leon Theremin (pe care îl
puteţi vedea în primul videoclip demonstrând modul în care
funcţionează invenţia sa), el este unul dintre primele instrumente
muzicale electronice şi şi-a păstrat până azi admiratori, din
rândul cărora s-au ales câţiva interpreţi virtuozi.

Instrumentul cuprinde oscilatoare de radiofrecvenţă şi două
aşa-numite antene metalice – care, de fapt, funcţionează ca nişte
plăci de condensator – care „simt” poziţia mâinilor interpretului,
fără ca acesta să le atingă.
Cu una dintre mâini, poate fi controlată înălţimea sunetului, prin
modificarea distanţei faţă de una dintre antene. Cu celalaltă,
interpretul controlează amplitudinea (volumul) sunetului. (Iata,
mai jos, o demonstraţie.)

E greu să cânţi la theremin? Da, spun specialiştii, e un
instrument dificil de stăpânit. Pare simplu de învăţat, dar când te
gândeşti că spaţiul tridimensional dintre antene e lipsit de orice
repere concrete (clape, corzi), îţi dai seama că asta complică mult
lucrurile. Numai printr-o îndelungată obişnuire cu instrumentul,
obţinută prin antrenament susţinut, poate ajunge un interpret să-şi
mişte mâinile în mod coordonat şi să le poziţioneze precis în acest
spaţiu gol, în care totuşi, mâinile lui ating „ceva”- nu materie,
ci doar energie, iar această atingere imaterială se preface în
sunete.

Videoclipul de mai jos o prezintă pe Pamelia Kurstin, unul
dintre cei mai cunoscuti virtuozi ai thereminului, interpretând
câteva melodii, acompaniată de un pianist, şi explicând, cu umor,
modul în care funcţionează acest uimitor instrument muzical.

În chip de
încheiere:))

Ştiinţa care studiază
instrumentele muzicale – originea, istoria, proprietăţile lor,
clasificarea lor – se numeşte
organologie.