Prima pagină Maratoanele Descopera Paste 2015 - traditii si obiceiuri

De ce tăiem mielul de Paşti?

Nicu Pârlog | 04.18.2014 | ● Vizualizări: 7144

Ritual străvechi, plin de semnificaţii precise, dar care astăzi par a se estompa tot mai mult sub presiunea post-modernismului galopant, tăierea mieilor de Paşti este un fenomen complex care este (din fericire) încă întâlnit într-o Românie cu tradiţiile şi obiceiurile estompate. Multora le repugnă sacreificarea unui animal aparent nevinovat. Dar şi mai mulţi români, gurmanzi sau nu, sunt adepţii păstrării ritualului sacrificiului mieilor. Şi aceasta în ciuda tuturor controverselor. Deloc puţine, dealtfel. Dincolo de aspectele pro şi contra care vizează tăierea mieilor, actul în sine se dovedeşte a avea multe faţete ascunse. Toate extrem de interesante. Să încercăm să descifrăm câteva dintre ele.

 
Tăiat de milenii încoace
 
 
O scurtă privire asupra istoricului mieilor alături de oameni este edificatoare în privinţa rolului acestora. În mod paradoxal la prima vedre, tocmai blândeţea, inocenţa şi puritatea mielului l-au propulsat în poziţia (extrem de complexă) de animal de sacrificiu.
Dincolo de gestul brutal al imobilizării şi sacrificiului sângeros al unui animal pe care filtrul antropomorfizării noastre l-a transformat în simbol absolut al neprihănirii, găsim rosturi şi tradiţii importante pentru comunităţile pastorale din Lumea Veche.
 
Căci sacrificarea ovinelor era practicată de către evrei la sărbătorile în cinstea lui Iahve şi la musulmani în zilele de Eid al Adha. Aici, în vechea civilizaţie ebraică regăsim parţial originea obiceiului tăierii mieilor de Paştile creştine. Căci mai descoperim ceva interesant:  Şi la popoarele indo-ariene, precum geto-dacii din care ne tragem originile, exista sacrificiul mieilor la sosirea primăverii, pentru a marca astfel renaşterea naturii printr-un festin la care trebuia consumată în mod special carnea animalului domestic aflat cel mai la îndemână şi, detaliu important,  care se năştea primăvara.
 
Un miel în iarba primăverii    Sursa foto: Shutterstock
 
În vremuri precreştine demult apuse, dar iată, cu reverberaţii până în prezent, mieii erau tăiaţi diferenţiat. Cei albi erau sacrificaţi divinităţilor solare, iar cei negri zeităţilor şi duhurilor malefice. Acest simbolism benefic sau malefic, în funcţie de culoarea mielului s-a păstrat şi în vechile credinţe româneşti: „De vei vedea întâi primăvara miel alb, tot anul vei avea inima bună; de vei vedea negru, neagră îţi va fi şi inima din tine”, dictează scurt acestă zicere păstrată într-o colecţie de proverbe de la şezătorile de odinioară, a Institulului de Etnografie şi Folclor Constantin Brăiloiu.
 
Simbolismul general al mielului, respectiv al oii şi berbecului este unul foarte vechi, căci oile au fost printre primele animale domesticite de către om.
Mai departe, în basmele româneşti protagoniştii sunt deseori metamorfozaţi în miei sau berbeci. Fapt deloc surprinzător pentru un popor prin excelenţă crescător de oi. În mitologia stră-românească Dumnezeu dăruieşte omului sărac câte un miel sau berbecuţ, care la comanda: „Scutură-te, berbecel...”, scoate din lâna lui numai aur.
 
Mîncăruri orientale pe bază de carne de oaie    Sursa foto: Shutterstock
 
Motivul lânii de aur este unul fundamental la toate popoarele de păstori, fie ele sedentare sau nomade, unde semnifica întreit bogăţia, aurul şi soarele. La toate popoare vechi de păstori, de la evreii biblici la seminţiile altaice, ovinele sălbatice şi domestice aveau deopotrivă statutul de animale totemice. Există foarte multe argumente de ordin folcloric şi etnografic care atestă sacralitatea acestui animal şi în spaţiul carpato-danubiano-pontic. În afară de motivul metamorfozei în ovine din basmele noastre, apare imbatabila prezenţă a baladei Mioriţa, cu tot cortegiul ei de semnificaţii care se întrepătrund cu tot sistemul gândirii şi simţirii autentice româneşti.
 
 
Prin Paşti cu mielul lui Hristos
 
 
Încă de la începuturile creştinismului, mielul a fost unul dintre simbolurile religioase ale noii religii, ţinute la mare cinste. Profeţii biblici îl desemnaseră sub acest nume pe Dumnezeu întrupat în om, iar Ioan Botezătorul,  spusese arătându-l pe Iisus Hristos poporului iudeu:
Iată Mielul lui Dumnezeu
 
Hristos trimis la moarte pentru mântuirea lumii a fost victima păcatelor tuturor oamenilor, simbolizat de mielul fără de păcat care se lasă sacrificat. Neputând răspândi imaginea crucii, primii creştini s-au folosit de imaginea mielului mai mult chiar decât cea a peştelui. Cu începere din secolul V după Hristos, mielul hristic din este reprezentat cu nimb, mai întâi simplu, apoi sub formă de cruce sau ca suport al începutului şi sfârşitului.
 
Simbolul Mielului Hristic sculptat ep frontispiciul unie catedrale romano-catolice    Sursa foto: Shutterstock
 
Sărbătoarea Paştilor a fost instituită chiar de Dumnezeu Tatăl prin proorocul Moise, înainte ca poporul evreu să treacă prin Marea Roşie. Sensul Paştelui în cele două mari religii este însă sensibil diferit. Căci dacă pentru evrei Paştile înseamnă sărbătorirea trecerii de la robia egipteană la libertate, pentru creştini Paştile înseamnă cea mai mare sărbătoare a acestei religii, sărbătoare care înseamnă trecerea de la moartea sufletului prin păcate, la viaţa cea veşnică prin intermediul jertfei şi învierii mântuitoare a lui Hristos.
 
Paştele creştin-ortodox nu are dată calendaristică fixă deoarece se ţine după un calendar lunar, însă cade întotdeauna în a paisprezecea zi a Lunii pline după echinocţiul de primăvară.
 
 
Nebănuitele semnificaţii ale unui act sângeros
 
 
Deşi sacrificiul şi ofranda au sensuri profund diferite, scopul ambelor acţiuni rămâne acela de comunicare cu Divinitatea. Întrucât omul profan nu poate comunica cu Divinul decât printr-un intermediar (victima sacrificată sau ofranda), o mare valoare spirituală este acordată naturii victimei ce urmează a fi ucisă. Acest mecanism este deosebit de evident mai ales în cazul alegerii mieilor cei puri şi nevinovaţi drept victime.
 
Deosebit de interesantă este şi concluzia lui Mircea Eliade faţă de originea mitologică a actului sacrificial în civilizaţia arhaică românească. Marele istoric şi cercetător afirmă că jertfirea unei fiinţe vii este necesară pentru desăvârşirea oricărei creaţii, căci nimic statornic nu se poate ridica şi asigura decât printr-un sacrificiu.
 
Mică cunună de spini care simbolizează cununa lui Hristos    Sursa foto: Shutterstock
 
Sacrificiul ritual al unui animal cum este mielul are semnificaţii şi mesaje care depăşesc cu mult conotaţiile alimentare pe care suntem tentaţi să le adăugăm.
În acest sens, sacrificiul „rupe” timpul lumesc, cotidian pentru a fixa actul sărbătorii, căci solemnizează timpul şi crează un cadru spcific contactului cu divinitatea pentru captarea binecuvântării.
 
În spaţiul nostru, în afara mielului tăiat de Paşti, în unele zone ale ţării este sacrificat şi un purcel de lapte, obicei straniu la prima vedere, dar care are la bază o veche credinţă cu privire la regeneararea naturii prin moartea unui simbol agrar cum este porcul. Conform valoroaselor date de teren culese de cercetătoarea Ofelia Văduva în diverse zone ale ţării, sacrificarea mielului este însoţită de un scenariu ritualizat care cuprinde stropirea ovinei cu apă sfinţită şi trasarea imaginară a unei cruci cu cuţitul deasupra capului mielului.
 
În lumea satului de odinioară (cea atât de brutal distrusă de sosirea comunismului şi de tranziţia post-decembristă în egală măsură) era obligatorie purificarea rituală a celui care tăia animalul. Astfel ciobanul sau gospodarul care urma să taie miei trebuia să se spele, să se bărbierească, să se tundă, să-şi schimbe cămaşa, şi mai ales să nu aibă contacte sexuale cu trei până la şase zile înainte de ziua sacrificiului.
 
Tăierea mielului de Paşti    Sursa foto: Shutterstock
 
De fapt, în multe zone etnografice ale României, bătrânii îşi mai amintesc că pe vremuri era trasat un semn al crucii cu cuţitul pe locul de la gât unde urma să fie înjunghiat mielul. Astăzi acest obicei, mărturie atât de evidentă asupra consacrării divine a sacrificiului precum şi a suprapunerii memoriei creştine asupra unui gest păgân, a început treptat să dispară.
 
La nivelul anului 1987, cercetătorul Liviu Apolzan ne transmite o informaţie extrem de interesantă despre Nedeile de sat (care avea loc în prima duminică de după Paşte) de pe Platoul Luncanilor, mielul ales pentru sacrificiu era consacrat printr-o slujbă religioasă numită slujba pentru stolnice, după care era stropit cu aghiazmă.
 
După tăiere, mielul era scurs de sânge şi învelit întro cunună de flori. Mielul era apoi legat de o prăjină purtată de doi bărbaţi şi oferit cu totul preotului care urma să participe la ospăţul colectiv care urma.
Acest ospăţ de Paşti care are la bază carnea de miel nu era o masă obişnuită, ci un act plin  de semnificaţii sacre, de fapt consumul cărnii de miel avea repercursiuni faste pentru viaţa omului. „Cine nu mânâncă miel de Paşte, nu-i merge bine tot anul” spune o străveche zicere românească. 
 
Friptură tradiţională de miel    Sursa foto: Shutterstock
 
Pe vremuri, oasele mielului tăiat după ce fusese sfinţit de către preot, nu erau aruncate la gunoi sau date câinilor, ci îngropate la rădăcina unui pom tânăr, gest care preia restricţiile biblice cu privire la resturile ovinelor sacrificate de Paşti.
Există o rădăcintă a Rostului şi Timpului în toate datinile şi tradiţiile noastre. Chiar şi în cazul actului sângeros şi imposibil de privit pentru mulţi, al tăierii unui miel în prag de Paşti.