Prima pagină Stiinta

Proportiile de aur

Dan-Silviu Boerescu Cecilia Stroe | 04.02.2007 | ● Vizualizări: 976

Nu se poate vorbi de canoane estetice inainte de secolul V i.Hr., cand sculpturile grecesti au facut posibila conceptia potrivit careia corpul uman este frumos atunci cand fiecare parte a sa este perfect proportionata.

Atletul a devenit subiectul preferat al sculptorilor clasici si model pentru reprezentarile divinitatii, fiind identificate in el calitati atribuite zeilor, precum autocontrolul, curajul, echilibrul interior, care au concurat ulterior la stabilirea unui canon al perfectiunii.

Filosofii greci s-au intrebat indelung ce este frumusetea feminina. Platon a scris despre „proportiile de aur“, in care, printre altele, latimea chipului ideal a fost stabilita ca reprezentand doua treimi din lungimea acestuia. Dupa ce au cucerit Grecia, romanii au invatat si ei sa aiba grija de aspectul exterior, adoptand multe elemente ale culturii elene: alaturi de pasiunea pentru simetrie, romanii au „importat“ si obsesia grecilor pentru parul blond. Retetele romane de vopsire a parului au constat la acea vreme in amestecuri stranii de cenusa de lemn de fag, grasime de capra, otet, gainat de porumbel si sofran, a caror utilizare a avut ca efect, in multe cazuri, pierderea completa a parului.

Puritate cu orice pret
In Evul Mediu, invaziile popoarelor nord-orientale si profundele schimbari culturale pe care le-a cunoscut fostul Imperiu Roman au transformat in superfluu tot ceea ce nu reprezenta o necesitate primara, iar modelele estetice clasice si-au pierdut sensul. In apusul Europei, cuvantul-cheie al noii viziuni asupra frumusetii feminine a devenit puritatea, asa incat interesul feminin pentru haine si gateli – interpretat ca o evidenta a provocarii carnale – a fost aspru condamnat de mai-marii bisericii. Acuzate adeseori ca prin cochetaria lor ii duc pe barbati spre pierzanie, femeile casatorite au inceput sa-si acopere capul, iar blondele sa-si inchida culoarea parului cu lesie.

Un strop de bun-gust si recuperarea unor valori ale frumusetii feminine au renascut in feudalism (secolul X d.Hr.), cand modelul cultural „curtean“ al castelelor provensale a inceput sa se raspandeasca, restituind vietii un pic de senzualitate. In calatoriile de la o curte regala la alta, trubadurii au difuzat prin cantecele lor faima unor frumoase castelane, contribuind in acest mod, fara sa-si dea seama, la crearea unui nou canon estetic feminin. Modelul care s-a impus a fost cel al frumusetii nordice: carnatie alba, par blond si ochi albastri; caracteristicile fizice ale normanzilor si, prin extensie, ale scandinavilor au devenit semne ale distinctiei sociale, iar cele tipic mediteraneene au inceput sa fie dispretuite.

Ornamentele femeilor
In timpul Renasterii, admiratia pentru frumusetea inteleasa ca perfectiune si armonie a readus in prim-plan canoanele estetice antice; de aici si necesitatea de a gasi metode care sa faca sa para perfect ceea ce nu era. In 1562, italianul G. Mariniello a scris primul tratat de cosmetica al Occidentului, intitulat Ornamentele femeilor. In aceeasi perioada istorica, paloarea fetei a fost desemnata drept simbol incontestabil al puritatii interioare, in timp ce un obraz rumen era socotit semn al pacatului si al desfraului. Pielea neatinsa de razele Soarelui a continuat sa fie considerata un atribut al frumusetii pana in secolul XX. Tot Renasterea a zamislit si o alta obsesie: cea a pieptului femeii. Sanii goi au inceput sa apara din ce in ce mai des in operele de arta ale epocii, in contextul unor imagini religioase sau materne.

Daca puritanii au laudat rotunjimile exagerate ale corpului femeiesc, sfarsitul de secol XVIII a consemnat o tendinta de subtiere a formelor feminine, dupa cum reiese si din portretele lui Reynolds si Gainsborough. Poetul John Hall-Stevenson incorpora idealul feminin intr-un trup nici gras, nici slab, cu pieptul nu prea proeminent si cu talia subtire.

Cat despre moda secolului al XIX-lea, trasatura caracteristica a fost consemnata de istorici ca fiind talia de viespe, incatusata si scoasa in evidenta de corset – o moda care le-a chinuit amarnic pe cochetele epocii victoriene. Chiar si mai daunatoare sanatatii au fost insa alte gaselnite ale vremii, precum un dispozitiv din metal pentru indreptarea nasului, montat in jurul capului si ajustat cu suruburi.

Les grandes horizontales
Asadar, daca statutul social si averea au fost de-a lungul istoriei doua dintre criteriile majore dupa care erau judecati oamenii de catre semenii lor, frumusetea a fost privita adeseori ca periculoasa – cauza a nenumarate neplaceri, in special pentru tineri, ademeniti de fetiscane in casatorii dezastruoase din punctul de vedere al castei lor.

In prezent, istoricii preocupati de felul in care a evoluat in timp conceptul de frumusete admit ca, in anumite circumstante, frumusetea i-a ajutat pe oameni sa urce pe scara sociala, le-a adus putere politica si averi. Pentru oamenii de stiinta, cu adevarat fascinanta nu este masura in care standardele de frumusete s-au schimbat sau au persistat in timp, ci elementele pe care le-au dezvaluit acestea despre cultura si societatea epocii respective.

Cariera dramatica a fost probabil adevarata vocatie a talentatei actrite din secolul al XVIII-lea Sarah Siddons, dar ea nu ar fi ajuns niciodata la Curtea de la Londra daca frumusetea nu i-ar fi fost remarcata de catre barbatii din lumea buna. De altfel, inca din secolul al XVII-lea, Nell Gwyn si o numeroasa trupa de asa-numite Grandes horizontales, curtezane adica, trecusera de pe scandura scenei direct in palate somptuoase.

Dintotdeauna oamenii frumosi au beneficiat de reactii binevoitoare din partea celor din jur si de mai multe oportunitati in comparatie cu semenii lor mai putin inzestrati de natura, dar utilizarea frumusetii ca mijloc de ascensiune sociala si de detinere a puterii a presupus, dintotdeauna, ceea ce astazi numim management.

Cazurile a doua dintre amantele lui Ludovic al XV-lea al Frantei au demonstrat elocvent felul in care o administrare judicioasa a frumusetii a putut aduce beneficii. Jeanne Antoinette Poisson, mai tarziu marchiza de Pompadour, s-a nascut la Paris in 1721. Avea o figura departe de a fi comuna. Nu era in schimb frumoasa, dar la Curte le facea pe toate celelalte dame sa para sterse in comparatie cu ea. Era bogata si educata, avea talent dramatic si stia sa cante – resurse pe care le-a exploatat la maximum, intr-o campanie bine orchestrata de a-i suci mintile lui Ludovic al XV-lea. Dupa incheierea relatiei lor amoroase, a ramas prietena cu acesta pana la moartea ei, in 1764.

Jeanne Becu, urmatoarea metresa a regelui, orfana si nascuta saraca lipita pamantului, nu a beneficiat de prea multe dintre avantajele sociale ale predecesoarei sale in „functie“. A fost in schimb de o frumusete remarcabila.
In timp ce Madame de Pompadour a stiut sa-si administreze singura strategia de escaladare a scarii sociale, Jeanne a fost „impresariata“ de un adevarat specialist in frumusete feminina, Jean du Barry. Inainte de a o propulsa in patul regelui in varsta de 58 de ani, pentru a-si pune monarhul la adapost de eventuale progenituri nedorite, acesta a casatorit-o pe Jeanne cu fratele lui, Guillaume.

Lumea barbatilor
In secolul al XVIII-lea, nici un gardian al Ecaterinei a II-a a Rusiei nu avea mai mult de 23 de ani, iar cei mai frumosi dintre ei erau promovati in postul de adjutant general. 

Inca inainte cu un secol de aceasta, exemple de pe ambele maluri ale Canalului Manecii stau marturie a faptului ca si barbatii au stiut sa profite de fizicul lor. Atunci cand au dat-o in bara, au fost insa mult mai aspru sanctionati. De exemplu, George Villiers, viitor duce de Buckingham, si Henry d’Effiat, marchiz de Cinq-Mar, erau amandoi barbati aratosi, fara nici un scrupul in a trage foloase de pe urma homosexualitatii monarhilor lor, James I, respectiv Ludovic al XIII-lea. De altfel, Buckingham a fost si favoritul lui Charles I, care a urcat pe tronul Frantei in 1625, iar Cinq-Mars al influentului cardinal Richelieu si, daca nu ar fi devenit aroganti si excesiv de ambitiosi, cei doi barbati ar fi profitat o vreme mai indelungata de pe urma infatisarii lor atragatoare. Detestat de toti cunoscutii, Buckingham a fost asasinat de un grup de nobili in 1628. Cinq-Mars a complotat cu spaniolii impotriva lui Richelieu si a fost executat in 1642.

Lipsiti de avantajele unui „pedigree“, taranii tineri si frumosi puteau beneficia in schimb de optiunea unei cariere de valet de „casa mare“, post ce presupunea doar ca acestia sa fie inalti si prezentabili.


FACTS


Frumuseti celebre


Isabella, regina Angliei (1293-1358)
Fiica a lui Filip al IV-lea al Frantei, Isabella a fost considerata una dintre cele mai mari frumuseti ale vremii sale. S-a casatorit cu Edward al II-lea al Angliei in 1308, dar l-a inselat chiar cu favoritul acestuia, Piers Gaveston. Dupa moartea amantului, Isabella i-a facut regelui patru copii inainte de a deveni amanta lui Roger Mortimer si de a urca pe tron.

Catherine de Valois (1401-1437)
Fiica lui Charles al VI-lea al Frantei, Catherine s-a maritat in 1420 cu eroul Angliei in batalia de la Azincourt, regele Henric al V-lea, si i-a facut acestuia un fiu, viitorul Henric al VI-lea. A ramas vaduva in 1422 si s-a recasatorit cu Owen Tudor, caruia i-a nascut doi fii: Edmund si Jasper. A murit in 1437 si a fost inmormantata la Westminster Abbey.

Mary Rose Tudor, regina FranTei (1496-1533)
Mary Rose a fost fiica lui Henry al VII-lea si a Elizabethei de York si a ramas in istorie drept una dintre cele mai frumoase femei din Europa. Impotriva vointei sale, a fost casatorita cu Ludovic al XII-lea, regele Frantei, un barbat „plapand si ciupit de varsat“, conform documentelor vremii. Acesta a murit insa dupa numai trei luni de casnicie, iar Mary a fost libera sa se casatoreasca cu dragostea vietii sale, Charles Brandon, duce de Suffolk.

Mary, regina ScoTiei (1542-1587)
Una dintre cele mai vestite frumuseti feminine din istorie, Mary a fost descrisa in documentele epocii drept „cea mai frumoasa femeie din Europa“. Regi si ambasadori i-au cazut in mreje, dar cine se uita acum la portretele acesteia cu greu poate intelege de ce. Mary avea un ten pastos, parul rosu tepos, ochii bulbucati, asadar astazi ar fi socotita mai degraba uratica.

Venetia, Lady Digby (1600-1633)
Lady scapatata, despre Venetia Stanley se spune ca ar fi fost dotata de natura cu o mare frumusete. S-a casatorit cu Sir Kenelm Digby, dupa un lung sir de aventuri cu barbati de vita nobila. A fost imortalizata in operele multor poeti si pictori din vremea sa, iar despre frumusetea ei s-a vorbit in Anglia pe tot parcursul secolului al XVII-lea.

Henrietta Howard, contesa de Suffolk (1688-1767)
Amanta a lui George al II-lea, Henrietta a fost o alta frumusete celebra. Cu parul blond, moale si pielea palida, a suscitat admiratia unor oameni de litere precum Alexander Pope si Horace Walpole. Dupa ce a reusit sa scape de mariajul cu Charles Howard, un barbat betiv si cartofor, si-a trait restul vietii la Marble Hill House.

Elizabeth Siddall, artista si model (1829-1862)
Delicata muza a Fratiei prerafaelitilor, Elizabeth a fost fiica unui fierar. A pozat pentru William Holman Hunt si a fost modelul lui Millais pentru Ophelia. In 1852, a devenit protejata lui Dante Gabriel Rosetti, cu care s-a si casatorit, in 1860.

Lily Langtry, amanta regala (1853-1929)
Amanta a printului de Wales, viitorul rege Edward al VII-lea, Lily era in epoca o actrita cunoscuta. A fost ajutata in cariera de o alta amanta a printului, legendara Sarah Bernhardt, si a devenit o stea a scenei americane. In intimitate, Edward o alinta cu titulatura de My Fair Lady.

Lady Diana Cooper, nascuta Manners (1892-1986)
Una dintre cele mai mondene femei ale secolului XX, Diana a fost muza unor scriitori precum Evelyn Waugh, Arnold Bennett si D.H. Lawrence. S-a casatorit cu diplomatul Duff Cooper in 1919. In 1945, cand guvernul laburist a venit la putere, s-a spus ca slabiciunea lui Ernest Bevin, secretarul Afacerilor Externe, pentru frumusetea Dianei a constituit singurul motiv al ramanerii la post a sotului acesteia.