Stomatologie în Epoca de Piatră: a fost descoperită cea mai veche plombă dentară

Adaugă-ne ca sursă preferată în Google

Urmărește-ne in Discover

Dintele este ataşat de o mandibulă fosilă ce a aparţinut unui bărbat cu vârsta de 24-30 ani, care a trăit în urmă cu 6.500 de ani pe teritoriul actualei Slovenii. Mandibula a fost descoperită la începutul secolului trecut în apropiere de satul Lonche şi era păstrată la un muzeu din Trieste, Italia.

Recent, doi oameni de ştiinţă de la Centrul de Fizică Teoretică din Trieste, Claudio Tuniz şi Federico Bernardini, au folosit piesa de muzeu pentru a testa un nou aparat de vizualizare cu raze X. Spre surpriza lor, au descoperit, ataşate de unul dintre dinţi, resturi dintr-un material neobişnuit.

• Muncitorii de la o viitoare autostradă au descoperit monede celtice din aur și argint
• Fenomenul El Niño revine clar: Masă uriașă de apă caldă detectată în Oceanul Pacific!

Cercetătorii au realizat o imagine tridimensională, de înaltă rezoluţie, a dintelui, descoperind astfel că acesta prezenta o fisură verticală lungă şi o zonă în care smalţul se tocise, lăsând în loc o carie mare în care era expusă dentina (stratul de material de sub smalţ, cu duritate mai mică decât a smalţului şi sensibil la durere.)

Materialul „neobişnuit” pe care îl detectaseră fusese modelat astfel încât să formeze un înveliş subţire, care umplea perfect caria şi partea superioară a fisurii.

Cu ajutorul spectroscopiei în infraroşu, materialul a fost identificat ca fiind ceară de albine, iar datarea cu radiocarbon a arătat că dintele şi ceara au o vechime de cca. 6.500 de ani.

Aceste rezultate sugerează că „plomba” de ceară a fost aplicată pentru a astupa fisura şi zona cu smalţ tocit în timp ce „purtătorul” era încă în viaţă.

Există, desigur, o mică probabilitate ca ceara să fi fost aplicată într-un alt scop – de pildă în cadrul unui ritual funerar – sau ca dintele să fi crăpat în timp, uscându-se, în peştera în care a fost găsit.

Însă oamenii de ştiinţă cred că este mai verosimilă ipoteza „tratamentului stomatologic” aplicat pe când omul era în viaţă. Ei cred că ceara a fost folosită intenţionat pentru a sigila zona în care dentina era expusă.

Descoperiri anterioare arătaseră deja că oamenii neolitici era dentişti pricepuţi. În anul 2001, un grup de paleontologi de la Universitatea Kansas – Lawrence, SUA, a descoperit găuri sfredelite – probabil cu ajutorul unui instrument ascuţit din cremene – în 11 măsele umane dintr-o necropolă din Pakistan, datând de acum 7.500 – 9.000 ani. Patru dintre dinţi aveau carii, dar în niciunul nu s-au găsit plombe.

Stephen Buckley, de la Universitatea York, Marea Britanie, consideră că ipoteza folosirii cerii de albine pentru plombe are sens, deoarece ceara are multe însuşiri care o fac potrivită pentru acest scop: se topeşte uşor la foc, dar se solidifică la temperatura ambiantă, deci poate sigila bine golurile din dinte; de asemenea, poate conţine miere şi propolis, care au acţiune antibacteriană şi antiinflamatoare.

Tot mai multe descoperiri recente – ce beneficiază de progresul în domeniul metodelor de analiză – au adus informaţii ce arată că populaţiile preistorice aveau cNew Scientistunoştinţe şi abilităţi remarcabile, fiind cu mult mai sofisticate decât ne imaginam că ar putea fi „oamenii primitivi”.

Sursa: New Scientist

Sursa foto: Bernardini F, Tuniz C, Coppa A, Mancini L, Dreossi D, et al. (2012)/PLoS ONE)