Marile cutremure din ultimele zile ar putea afecta România?

Adaugă-ne ca sursă preferată

Urmărește-ne in Discover

Oamenii de ştiinţă se întreabă de multă vreme dacă un cutremur major survenit într-o anumită zonă a lumii poate declanşa mişcări seismice în cealaltă parte a Pământului, iar problema a devenit şi mai arzătoare ca urmare a producerii unei serii de cutremure foarte puternice în ultimii ani: Indonezia – 2004; Chile – 2010; Japonia 2011, Oceanul Indian – 2012.

Cel mai recent răspuns vine din partea lui Tom Parsons, cercetător în cadrul US Geological Survey (USGS), care a analizat activitatea seismică de pe fiecare continent – cu excepţia Antarcticii – începând in 1979 şi până în prezent. Din cele 260 de cutremure cu magnitudinea de minimum 7 grade survenite în această perioadă, 24 au fost urmate de cutremure mai mici petrecute într-un alt sistem de falii terestre, ca urmare a deplasării undelor seismice pe distanţe mari. 

Cu alte cuvinte, şansa ca un cutremur mare să declanşeze un altul, la distanţă, este de 9%.

”E un risc mic, dar este, totuşi, un risc”, spune specialistul.

Datele sale sugerează că, în orice regiune a lumii, poate surveni un cutremur ca rezultat direct a 2% dintre cutremurele petrecute în altă parte a lumii. 

Rezultatele cercetării lui Tom Parsons au fost prezentate la întrunirea anuală a Societăţii   de Seismologie din America, desfşurată la  Salt Lake City.

Un studiu recent al cutremurului din 2012 din Oceanul Indian (8,6 grade), care a lovit vestul Indoneziei, a sugerat că ar exista o corelaţie între acesta şi o înmulţire de 5 ori a cutremurelor cu magnitudinea de 5,5 grade sau mai mare, timp de o săptămână, în întreaga lume. Fenomenul a fost atât de neobişnuit, încât cercetătorii au motive să creadă că a fost vorba despre efecte ale mega-cutremurului, spune David Hill, un alt specialist din cadrul USGS.

Dar lucrurile sunt departe de a fi lămurite, deoarece mecanismul mişcărilor seismice terestre este foarte complex, iar constatările pot fi cu totul neaşteptate. 

De pildă,  Fred Pollitz, de asemenea cercetător în cadrul USGS, a observat un efect bizar: după aceste zile cu cutremure numeroase, declanşate probabil de seismul din 2012 din Oceanul Indian, au urmat aproape trei luni de „linişte” neobişnuită în ceea ce priveşte cutremurele cu magnitudine medie: timp de 95 de zile, n-a mai avut loc pe Terra  niciun seism cu magnitudine mai mare de 6,5 grade, deşi, de obicei, nu trec mai mult de 10 zile fără să se producă un cutremur de acest gen. 

Pollitz crede că undele seismice neobişnuit de puternice ale cutremurului din Oceanul Indian, care s-au deplasat prin scoarţa Pământului pe distanţe mari, la adâncime mică, ar fi slăbit tensiunea acumulată în faliile aflate la distanţă, întârziind producerea altor cutremure. 

Până în prezent, geologii nu au date care să demonstreze categoric că marile seisme pot declanşa altele, cu întârziere de câteva zile.

O ipoteză se bazează pe faptul că seismele pot afecta regimul fluidelor la distanţe mari faţă de locul cutremurelor. „Un cutremur poate avea loc  în Alaska şi  [ca urmare] o fântână din Florida poate să sece”, exemplifică Parsons. Se ştie, de asemenea, că schimbările de presiune în apele subterane pot afecta forţele de frecare la nivelul unei falii din  scoarţă, deci este plauzibilă ideea că un cutremur poate produce efecte la distanţă, în interval de câteva ore sau zile.

David Hill mai adaugă că unele regiuni sunt mai susceptibile decât altele de a suferi mişcări seismice ca urmare a unui cutremur petrecut anterior, în altă parte a lumii; de exemplu, zonele cu activitate vulcanică şi geotermală precum The Geysers, o zonă geotermală din California, sunt în mod deosebit predispuse la „zgâlţâieli” atunci când trec pe acolo undele seismice produse de un cutremur care a avut loc la mare depărtare.

Parsons declară că pasul următor va fi analizarea celor 24 de cutremure care au produs efecte la distanţă pentru a vedea dacă au avut caracteristici deosebite. Până acum, par destul de obişnuite, aşa că e nevoie de investigaţii mai amănunţite, a explicat el.

Surse: New Scientist, Live Science / Credit imagine: David Liuzzo