Călător pe Dunăre cu Opel, ziua 1. De la Gurile Dunării la Cernavodă

Adaugă-ne ca sursă preferată

Urmărește-ne in Discover

Durează cinci ore şi mai bine să ajungi aici de la Bucureşti, mai ales dacă te apuci să traversezi Dobrogea pe drumurile care o brăzdează de-a curmezişul. Dar odată ajuns, nu-ţi mai vine să pleci. Fie şi pentru că simţi nu doar aerul încă fierbinte al verii târzii, ci şi că te afli într-un tărâm special, deosebit de restul României.

Halmyris, cetatea aflată la marginea Hiperboreei

Cum stai pe ruinele cetăţii Halmyris, ridicată de romani pe ruinele unei aşezări mai vechi, începi să-ţi dai seama de ce e Dobrogea altfel. E altfel pentru că a fost modelată de Dunăre mai mult decât orice alt tărâm din Europa. Căci dacă în zona cetăţii Halmyris sunt semne de locuire de peste 2.500 de ani, pământul aflat la poalele ei are doar câteva sute de ani, fiind adăugat de Dunăre de-a lungul secolelor – unul dintre motivele decăderii şi părăsirii acestei foste cetăţi în care legiunile romane vegheau traficul dunărean în cel mai estic punct al fluviului… Te afli aici, se pare, la marginea Hiperboreei de care am vorbit în articolul precedent, dacă e să-i dai crezare lui Vasile Lovinescu.

De altfel, toate golfurile Mării Negre, cele care i-au îmbiat pe greci să vină atât de departe de ţara lor, au fost transformate de-a lungul timpului în lacuri, zădărnicind sutele de ani de trudă risipită la construirea atâtor cetăţi, unele cu nume preluat de la fluviu – Histria, altele, cu numele preluat din legendă (Orgame/Argamum, vă mai amintiţi de argonauţi?), sau, pur şi simplu, clădite de genovezii cei întreprinzători (Enisala). Peste 16 cetăţi poţi vizita în Dobrogea, dar mai sunt şi altele, nedescoperite sau lăsate să doarmă sub pământ. De ce atât de multe? Pentru că Dobrogea era zona în care coborau drumurile negustorilor dinspre Marele Nord şi se întretăiau cu cele care mergeau dinspre Vest spre Est şi viceversa. Pentru că cine stăpânea gurile Dunării era stăpânul comerţului dintre continente, fapt valabil atât pe vremea tracilor, cât şi a grecilor, romanilor, bizantinilor, bulgarilor, otomanilor, ruşilor, dar şi a Comisiei Dunării, prima instituţie comună europeană. Să nu ne mirăm că şi azi avem aici baze ale stăpânilor actuali ai lumii, aşadar…

Să ne mirăm, însă, că nu ştim să folosim legendele vechilor greci pentru a ne promova ce avem îngropat sub pământ, bogăţii care în oricare altă ţară ar fi fost ridicate deja şi arătate lumii întregi.

De la Murighiol spre Hârşova şi Axiopolis

Dar de aici plecăm spre Tulcea, pe un drum aflat în perfectă stare, şi trecem rapid de-a lungul salbei de cetăţi clădite aici de romani, întărite apoi de bizantini şi de mulţi alţii de-a lungul vremurilor, şi aruncăm o privire spre Castra Noviodunum, de lângă Isaccea, locul unde au murit de-a lungul timpului zeci de mii de perşi, sciţi, romani, bulgari, ruşi şi otomani – şi câţi şi mai câţi, doar pentru a stăpâni peste vadul principal al Dunării! Un pic spre sud avem Niculiţelul, cu vinul său cel dulce, dar şi sute de eoliene care ne aduc aminte că nu suntem totuşi în antichitate, în ciuda peisajelor practic neschimbate.

Ajungem apoi la Hârşova, acolo unde locuirea continuă are peste 7.000 de ani… De aici, drumul o ia spre sud, iar cetăţile romane aflate în ruine apar din 30 în 30 de kilometri, cea mai însemnată dintre ele fiind Capidava, de unde priveliştea asupra Dunării este fabuloasă, mai ales la apusul soarelui.

În zona Cernavodă, vechea Axiopolis (Axiopa îi spuneau geţii), Dunărea se întâlnea cu valurile de pământ ridicate de romani, apoi de bizantini şi întărite mult mai târziu, se pare, de bulgari, toate în speranţa limitării invaziilor venite dinspre nord. Dacă eşti curios, te abaţi de la drum spre est şi te plimbi de-a lungul valului „lui Traian” (ridicat, evident, mai târziu, de bizantini), cale de 20 de kilometri, de la Poarta Albă până aproape de intrarea în Constanţa – un fel de Mic Zid Românesc – da, încă se ridică semeţ pe alocuri, şi ar putea fi oricând transformat într-o atracţie turistică, dacă doar am vrea!

În zadar le-au ridicat romanii, însă, deşi vom mai regăsi acest tip de limes de-a lungul Dunării – niciunul dintre ele nu a reuşit să-i ţină locului pe barbari prea multă vreme. A, şi o menţiune, la câţiva kilometri de aici, lângă satul Peştera, s-au găsit cele mai vechi urme de locuire umană din România, de circa 380.000 de ani!