Timp de 800 de ani, o civilizație a prosperat în inima Saharei

În inima Saharei, o zonă care se află acum în sud-vestul Libiei, un mare imperiu a construit orașe. Acestea reprezintă cel mai vechi exemplu cunoscut de populație umană mare și permanentă care trăiește fără acces la un râu sau un lac. Succesul lor, care este acum explicat, este o mărturie a ingeniozității umane – și un avertisment cu privire la tendința noastră de a risipi darurile pe care ni le oferă Pământul.

Timp de 5.000 de ani, Sahara a fost unul dintre cele mai dificile locuri de pe planetă pentru viață. Înainte de asta, însă, era o savană asemănătoare cu Serengeti modern, cu ochiuri de apă și o mulțime de animale de vânat. Știm că oamenii au prosperat în condițiile anterioare, într-adevăr, se crede că acesta este unul dintre cele două locuri în care a fost inventată ceramica.

• O fosilă unică, veche de 190 de milioane de ani, rescrie istoria unei specii de dinozaur
• De ce neanderthalienii colecționau cranii cu coarne?

Cu toate acestea, în momentul în care Garamantes își construiau societatea în urmă cu 2.400 de ani, Sahara semăna cu cea de astăzi. Cu toate acestea, acele condiții anterioare au lăsat o moștenire subterană în anumite locuri, inclusiv în casa Garamantes din Wadi el-Agial, scrie IFLScience.

O mare parte din această apă subterană era îngropată prea adânc pentru a fi accesibilă în cantitățile necesare pentru a susține agricultura fără tehnologiile moderne. Cu toate acestea, la Wadi el-Agial, o parte din ea se afla mai sus în peisaj. Potrivit profesorului Frank Schwartz de la Universitatea de Stat din Ohio, Garamantele au săpat tuneluri înclinate (cunoscute sub numele de qanats sau foggara) în versanții bogați în apă și au folosit apa care curgea pentru a iriga văile de mai jos.

Un mare imperiu a construit orașe în inima Saharei

Această tehnică a fost folosită și de alte civilizații antice în zone uscate, deși nu atât de uscate ca cea cu care s-au confruntat Garamantes. Schwartz crede că aceștia au preluat ideea de la Persia, care fusese pionier în acest domeniu cu mai bine de un mileniu înainte.

Garamantes au fost menționați de scriitorii epocii, dar o mare parte din relatări erau incorecte, unii atribuind chiar faptele lor romanilor. Începând cu anii 1960, arheologia a corectat multe dintre neînțelegeri, dar întrebarea de ce exista atât de multă apă subterană pe care o puteau exploata a rămas nerezolvată.

Schwartz spune că acviferul de gresie de sub această parte a Saharei este unul dintre cele mai mari din lume atunci când este plin. Deși Sahara a fost o pășune fertilă de mai multe ori relativ recent, au trecut milioane de ani de când nu a mai fost cu adevărat umedă. Cu toate acestea, Schwartz a arătat că, din cauza geologiei zonei, într-o perioadă în care Sahara avea încă sezoane ploioase, apa dintr-un bazin hidrografic mare se scurgea la baza masivului Messak Settafet. Acolo a furnizat apă pentru Garamantes timp de secole.

Probabil că Wadi el-Agial părea un paradis pentru garamantieni. Aceștia au capturat sclavi care să facă săpături grele pentru a-și procura apa și erau imuni la secetă; inundațiile rareori ar fi fost o problemă.

Civilizația a fost abandonată

Având deșerturi vaste între ei și orice civilizație de dimensiuni similare, probabil că erau aproape unici la acea vreme în a se confrunta cu o amenințare redusă de invazie. Istoricii cred că nivelul lor de trai era mai ridicat decât al oricui altcuiva din regiunea Sahara în antichitate.

Cu toate acestea, cu atitudinea obișnuită a umanității față de resursele limitate, Garamantes a săpat 750 de kilometri de tuneluri în acvifer pentru a avea acces la conținutul acestuia, cel mai lung ajungând la 4,5 kilometri. Cum reîncărcarea aproape că a încetat odată ce regiunea a devenit uscată, rezultatul era inevitabil.

,,Qanats nu ar fi trebuit de fapt să funcționeze”, a declarat Schwarts. ,,Pentru că cele din Persia au o reîncărcare anuală a apei de la topirea zăpezii, iar aici nu a existat nicio reîncărcare”.

În cele din urmă, bogăția antică s-a epuizat, apa subterană scăzând sub nivelul tunelurilor. Pentru o vreme, săpături mai atent plasate ar fi putut ține problema la distanță – dar în urmă cu aproximativ 1.600 de ani, civilizația a fost abandonată.

Vă recomandăm să mai citiți și:

O nouă mare în deșertul Sahara? Ideea unui inginer scoțian din 1877

Test de cultură generală. Cum se numește vântul uscat și fierbinte care străbate deșertul Sahara?

Motivul pentru care fermierii creează grădini circulare în deșertul Sahara

Un meteorit care s-a prăbușit în deșertul Sahara este mai vechi decât Pământul