Erik cel Roșu, omul care a „inventat” Groenlanda și a deschis drumul spre America

Despre Erik cel Roșu, născut în jurul anului 950 sub numele Eiríkr rauði în limba nordică veche (Eirik Raude în norvegiană), sursele medievale spun că era cunoscut pentru temperamentul său violent și pentru conflictele în care intra cu ușurință, o viață marcată de exiluri succesive. Dincolo însă de acest portret deloc măgulitor, rolul său istoric este dificil de minimalizat: fără el, Groenlanda ar fi rămas probabil pentru mult timp în afara orizontului european, iar expansiunea nordică spre vest – care avea să fie continuată de fiul său Leif Eriksson prin expediția ce a ajuns în America de Nord – ar fi fost cel puțin amânată.

Povestea începe în Norvegia, de unde tatăl său, Þorvaldr Ásvaldsson, a fost alungat în jurul anului 960, „din cauza mai multor crime”, așa cum consemnează cronicile vremii. Familia s-a refugiat apoi în Islanda, unde Erik a crescut, s-a căsătorit și a încercat, pentru o vreme, să ducă viața relativ liniștită a unui fermier. În 982, în urma unui conflict cu un vecin care a degenerat într-o confruntare sângeroasă, Erik a fost judecat și condamnat pentru omor la trei ani de exil. În lumea vikingă, o asemenea sentință nu însemna doar pierderea comunității și a protecției legii, ci și nevoia de a-ți găsi un alt loc unde să trăiești. Se știa deja, mai mult din zvonuri și relatări fragmentare, despre existența unui pământ aflat la vest de Islanda, văzut probabil cu ani înainte de alți navigatori nordici, dar niciodată colonizat. Erik a pornit în acea direcție și a ajuns într-un ținut dominat de fiorduri, ghețari și munți abrupți, dar care avea și văi surprinzător de verzi și fertile, în sud.

• Freydís Eiríksdóttir, fiica lui Erik cel Roșu: eroina și criminala din spatele mitului viking
• Cehov, marele scriitor răpus de o boală cumplită

Odată reîntors în Islanda, Erik a început să le vorbească oamenilor despre noul ținut ca despre un loc cu resurse și pământ bun de folosit, evitând să insiste asupra dificultăților întâlnite. L-a numit Greenland – „Țara Verde” –, un nume ales în mod deliberat pentru a suna atrăgător.

În 985, Erik a pornit din nou spre vest, însă de data aceasta conducând o flotă de 25 de nave care transportau aproximativ 500 de oameni, animale și provizii. Nu toate corăbiile au supraviețuit călătoriei: furtunile și condițiile dure de navigație au făcut ca doar 14 dintre ele să ajungă la destinație, suficiente însă pentru a pune bazele primelor colonii nordice permanente din Groenlanda.

Erik s-a stabilit la Brattahlið, o așezare din sudul insulei (în apropierea localității Qassiarsuk de astăzi), care a devenit principala sa reședință și locul din care își exercita autoritatea asupra coloniei. Alții au mers mai departe, spre nord, punând bazele unor așezări în zona fiordurilor din apropierea actualului Nuuk, capitala Groenlandei de astăzi, iar din aceste nuclee au luat naștere cele două mari zone de colonizare, cunoscute în sursele medievale drept Așezarea de Est și Așezarea de Vest.

Comunitățile au crescut treptat, astfel că pe la începutul secolului al XI-lea trăiau probabil aproximativ 3.000 de oameni, răspândiți pe suprafețele a câteva sute de ferme. Era o societate agricolă complet funcțională, în ciuda unui mediu dificil. Oamenii creșteau animale, cultivau pământul și întrețineau legături comerciale cu Islanda și Norvegia, mai ales prin exportul de fildeș de morsă și de narval, un mamifer marin arctic al cărui dinte spiralat era extrem de prețuit în Europa medievală.

Moștenirea lui Erik nu se oprește însă la Groenlanda. Fiul său, Leif Eriksson, supranumit „Cel Norocos”, este considerat astăzi de majoritatea istoricilor primul european care a ajuns pe țărmurile Americii de Nord, cu aproape cinci secole înaintea lui Columb. În jurul anului 1000, Leif a explorat un teritoriu numit în sursele nordice Vinland, aflat, cel mai probabil, în zona actualei insule Newfoundland, în estul Canadei, o ipoteză susținută astăzi atât de relatările medievale, cât și de descoperiri arheologice precum situl de la L’Anse aux Meadows. Tot el a adus în Groenlanda primii misionari creștini, iar la Brattahlið a fost ridicată o mică biserică, cunoscută astăzi sub numele de Biserica lui Tjodhilde, considerată una dintre primele biserici creștine ridicate de europeni în America de Nord.

Familia lui Erik avea însă și o latură mai întunecată. Fiica sa, Freydís Eiríksdóttir, apare în relatările medievale nordice într-o lumină contradictorie: într-o versiune este descrisă ca o femeie curajoasă, care își salvează tovarășii în timpul unei confruntări cu populații indigene din America de Nord, iar în alta ca o persoană capabilă de acte de o cruzime extremă, inclusiv uciderea cu sânge rece a unor membri ai propriei expediții. Aceste diferențe spun poate mai mult despre felul în care istoria, propaganda și legenda se amestecau în literatura medievală nordică decât despre fapte care pot fi verificate cu certitudine.

Nici sfârșitul lui Erik cel Roșu nu este foarte bine documentat. Unele relatări susțin că ar fi murit în jurul anului 1000, în timpul unei epidemii care a lovit Groenlanda la scurt timp după întoarcerea lui Leif din Vinland. Alte surse sugerează că ar fi trăit câțiva ani în plus. Există și ipoteza, menționată în unele biografii moderne, că moartea sa ar fi fost provocată de complicațiile unei căzături de pe cal. Cert este că dispariția lui a trecut aproape neobservată, în contrast puternic cu amploarea consecințelor pe care le-au avut deciziile sale.

Coloniile vikinge din Groenlanda au supraviețuit aproape cinci sute de ani, apoi au dispărut treptat. Cauzele acestui declin sunt încă discutate de istorici și climatologi: răcirea climei în timpul așa-numitei Mici Ere Glaciare, conflictele cu inuiții (populațiile arctice care trăiau deja în regiune), izolarea economică față de Europa, bolile și prăbușirea comerțului cu fildeș de morsă și narval par să fi contribuit împreună la abandonarea așezărilor.

Erik cel Roșu nu a fost un erou în sens moral și nici un reformator. A fost un om dificil, violent și adesea distructiv pentru cei din jur. Dar a fost și un colonizator decisiv, un personaj care a transformat exilul într-o oportunitate și conflictul într-o extindere a lumii cunoscute. În istoria Atlanticului de Nord, numele lui rămâne legat de începutul unei noi etape a explorării europene, care avea să schimbe pentru totdeauna harta mentală a continentelor.

Surse:

https://www.britannica.com/biography/Erik-the-Red

https://sagadb.org/eiriks_saga_rauda.en

Vă mai recomandăm să citiți și:

Un mormânt „senzațional” din Epoca Vikingă i-a uimit pe arheologi

Un tezaur viking, vechi de 1.000 de ani, conține un pandantiv care ar putea fi ciocanul lui Thor

Aproape tot ce credem că știm despre vikingi este greșit, susțin istoricii

Fragment unic dintr-o sabie vikingă, descoperit de arheologii din Olanda