Cum s-a transformat un deșert din nord-vestul Chinei într-un uriaș rezervor natural de carbon?

Plantările masive din cadrul Marelui Zid Verde au transformat marginile deșertului Taklamakan într-o zonă de captare a carbonului.

Campania masivă de împădurire a Chinei în jurul deșertului Taklamakan transformă unul dintre cele mai dure peisaje din lume. Noile cercetări sugerează că fostul „vid biologic” absoarbe acum mai mult dioxid de carbon decât emite, scrie LiveScience. Oamenii de știință spun că este primul caz clar în care marginea unui deșert se transformă într-un rezervor natural de carbon.

• Un castel cumpărat cu 2,5 milioane de euro, scos la licitație pentru „doar” 600.000 de euro
• Cum ar putea ajunge Elon Musk primul trilionar din istoria planetei?

Deșertul Taklamakan se întinde pe aproximativ 337.000 de kilometri pătrați în nord-vestul Chinei. Înconjurat de munți, primește foarte puțină umiditate și rămâne extrem de arid. Peste 95% din suprafața sa este acoperită de nisipuri mișcătoare.

În 1978, China a lansat Programul Centurii Forestiere din Nord, cunoscut drept Marele Zid Verde. Inițiativa a urmărit plantarea a miliarde de copaci pentru a combate deșertificarea. Până în prezent, peste 66 de miliarde de copaci au fost plantați în nordul Chinei. Din 2024, vegetația înconjoară complet deșertul Taklamakan. Suprafața împădurită la nivel național a crescut de la 10% în 1949 la peste 25% astăzi. Cercetătorii spun că centura verde a stabilizat dunele de nisip de la marginea deșertului.

Oamenii de știință au analizat 25 de ani de date satelitare și observații la sol. Au studiat precipitațiile, creșterea vegetației, ratele de fotosinteză și nivelurile de dioxid de carbon. Rezultatele arată o extindere a vegetației de-a lungul marginilor deșertului. În sezonul umed, între iulie și septembrie, cantitatea de precipitații crește semnificativ. Acest lucru stimulează creșterea plantelor și fotosinteza.

Nivelurile de CO2 scad de la 416 părți per milion în sezonul uscat la 413 ppm în sezonul umed. Cercetătorii concluzionează că vegetația de la margine absoarbe mai mult CO2 decât eliberează deșertul.

Studiile anterioare se concentrau pe absorbția realizată de nisip, considerată instabilă în contextul schimbărilor climatice.

Rezultatele au fost publicate în revista PNAS. Oamenii de știință spun că Taklamakan reprezintă acum un model funcțional de captare a carbonului în zone deșertice. Totuși, dezbaterile continuă privind impactul proiectului asupra frecvenței furtunilor de nisip.

Experții susțin că Marele Zid Verde ar putea inspira inițiative similare la nivel global.