De ce creierul tău inventează povești ca să scape de incertitudine?

Adaugă-ne ca sursă preferată în Google

Urmărește-ne in Discover

Creierul are o nevoie aproape instinctivă de coerență. Atunci când apare ceva ce nu înțelegem pe deplin, mintea începe să construiască o poveste. Leagă evenimentele între ele, umple golurile și creează explicații acolo unde realitatea pare aleatorie. Așa reușește să aducă ordine într-o lume care, altfel, ar părea haotică.

Cercetătorii în neuroștiințe spun că nu există o singură regiune responsabilă pentru interpretarea experiențelor. Este vorba despre o rețea de arii cerebrale care lucrează împreună pentru a organiza informațiile și a le da sens. Această rețea se numește Default Mode Network (DMN) și este activă mai ales atunci când mintea rătăcește, când visăm cu ochii deschiși sau când ne gândim la trecut. Aici sunt integrate evenimentele, emoțiile și amintirile într-o explicație coerentă a ceea ce trăim.

Mecanismul se activează mai ales în situații ambigue. O privire, un mesaj fără răspuns sau o reacție neașteptată sunt suficiente ca mintea să completeze singură lipsurile. De aici apar concluziile rapide: „sigur s-a supărat”, „am greșit cu ceva”, „urmează ceva rău”, chiar dacă nu există dovezi clare.

Explicația ține de adaptare. Pentru creier, lipsa unui sens înseamnă incertitudine, iar incertitudinea înseamnă risc. Ca să evite asta, preferă să construiască o variantă plauzibilă, chiar și greșită. Un zgomot noaptea devine o posibilă amenințare, iar tăcerea cuiva capătă semnificații personale. În practică, mintea alege o explicație rapidă în locul lipsei totale de răspuns.

Scanările cerebrale realizate cu ajutorul RMN arată că atunci când ascultăm o poveste, regiunile frontale, temporale și parietale își sincronizează activitatea. Precuneusul și cortexul medial posterior se activează când procesăm perspectivele altora și anticipăm ce urmează. Înțelegerea intențiilor cuiva implică însă o rețea mai largă, în special cortexul prefrontal medial, asociat cu ceea ce cercetătorii numesc theory of mind (teoria minții), capacitatea de a ne imagina ce gândește sau simte o altă persoană.

Această reacție profundă are o explicație evolutivă, având în vedere faptul că oamenii nu sunt doar ființe raționale, ci implicit ființe narative. Creierul nostru s-a dezvoltat într-un mediu în care supraviețuirea depindea de capacitatea de a învăța din experiențele celorlalți, când povestea era un instrument de transmitere a cunoașterii. Cele mai eficiente dintre aceste povești erau simple, dar integrate într-un cadru narativ care le făcea ușor de memorat și transmis.

Cercetătorul Paul Zak a arătat că narațiunile captivante stimulează eliberarea de oxitocină, un neurotransmițător asociat cu empatia și conexiunea socială. În același timp, amigdala și noradrenalina joacă un rol central în fixarea amintirilor încărcate emoțional, cu cât o poveste activează mai multă emoție, cu atât e reținută mai bine.

Dar această rețea narativă nu funcționează doar atunci când citim un roman sau urmărim un film. Ea este activă tot timpul. Atunci când se întâmplă ceva neașteptat, cum ar fi o despărțire, o boală sau un eșec, mintea noastră încearcă imediat să construiască un sens. „Poate era timpul să se întâmple. Poate a fost o lecție. Poate așa trebuia să fie.” Iar cuvintele acestea pe care ni le spunem nu sunt doar o formă de consolare, ci modul natural în care creierul reduce incertitudinea.

Neurocercetătorii de la Princeton au observat că atunci când ascultăm o poveste, activitatea neuronală a celui care o spune și a celui care o ascultă se sincronizează. Fenomenul a fost denumit neural coupling (cuplaj neuronal), adică o armonizare între minți. Practic, creierul ascultătorului reface în interior experiența povestitorului, ceea ce explică puterea empatiei. În esență, acest proces neurofiziologic este fundamentul faptului că poveștile ne permit să pătrundem în universul emoțional al altora.

Fără această capacitate narativă, am fi rătăciți în haosul informațional al lumii moderne. Într-o zi obișnuită, sute de stimuli, mesaje și fragmente de conversații ne bombardează, iar ceea ce are de făcut creierul este să le sorteze, să le ofere o direcție și să le pună într-o poveste personală coerentă, o narațiune despre cine ești, ce vrei și unde te afli în propria viață. Chiar și atunci când realitatea este fragmentară, mintea umple golurile, și acolo unde nu există explicații, le inventează.

Prin urmare, acesta este și motivul pentru care ne construim narațiuni de viață. „Tot ce s-a întâmplat a avut un rost”, ne spunem. Într-un fel, DMN-ul funcționează ca un regizor interior care montează scenele trăite, elimină cadrele inutile și creează o versiune coerentă a filmului nostru personal. Fiecare dintre noi este protagonistul propriei povești, chiar dacă nu întotdeauna scenariul e scris de noi. Această narațiune coerentă oferă continuitate și sens, două elemente de care mintea are nevoie pentru a simți stabilitate. În lipsa lor, apar confuzia, anxietatea și depresia.

Știați că?

Creierul completează automat informațiile lipsă, chiar și atunci când nu are suficiente date reale.

Poveștile sunt reținute mai ușor decât datele brute, deoarece implică emoție.

Când ascultăm o poveste, activitatea cerebrală se sincronizează între povestitor și ascultător.

Mintea preferă o explicație imperfectă în locul lipsei totale de sens.

Notă editorială: Informațiile din acest articol au caracter informativ și se bazează pe cercetări din domeniul neuroștiinței și psihologiei cognitive. Ele nu înlocuiesc evaluarea unui specialist.

Surse:

https://www.brainfacts.org/neuroscience-in-society/the-arts-and-the-brain/2021/why-the-brain-loves-stories-030421

https://www.annualreviews.org/content/journals/10.1146/annurev-psych-120709-145406

https://www.frontiersin.org/journals/human-neuroscience/articles/10.3389/fnhum.2020.00253

https://elifesciences.org/articles/70445

Vă mai recomandăm să citiți și:

Microplastice detectate în creierul uman, inclusiv în țesuturi sănătoase

Alimentele ultraprocesate ar putea afecta capacitatea creierului de a se concentra

Creierul nu-și începe existența cu „rezervorul gol, ci plin”, au descoperit oamenii de știință

Cum este creierul capabil „să simtă” bacteriile din intestin și să influențeze organismul