Teoria atașamentului a devenit un test de cuplu pe Internet. Ce spune, de fapt, cercetarea originală

Adaugă-ne ca sursă preferată în Google

Urmărește-ne in Discover

„Anxios”, „evitant”, „sigur” – etichetele teoriei atașamentului au ajuns să fie folosite pentru a explica aproape orice comportament dintr-o relație, de la gelozie la infidelitate. Cercetarea din spatele lor este solidă, dar spune ceva mult mai nuanțat decât variantele simplificate care circulă online: stilul de atașament nu este o sentință, iar relațiile adulte nu funcționează ca o reluare automată a copilăriei.

În anii 1950, psihiatrul și psihanalistul John Bowlby a observat ceva ce părea, la vremea respectivă, evident pentru un părinte și revoluționar pentru un cercetător: copiii separați de îngrijitorii lor principali, chiar și atunci când primeau hrană și îngrijire fizică adecvate, dezvoltau probleme emoționale și cognitive semnificative.

• Fenomenul „floodlighting”: de ce unii oameni dezvăluie prea multe prea repede la începutul unei relații
• Ce mâncăm vara în fața televizorului? Bucătarii recomandă preparatele fără bătăi de cap

Concluzia lui Bowlby a fost că legătura emoțională dintre copil și îngrijitor nu este un lux, ci o nevoie biologică de bază și că ea modelează, după cum a formulat chiar el, experiența umană „din leagăn până în mormânt”.

Din leagăn până în mormânt

Zece ani mai târziu, psiholoaga Mary Ainsworth a transformat ideile lui Bowlby într-un experiment concret. Procedura, numită „Situația Stranie”, aducea în laborator copii de aproximativ 12 luni împreună cu mamele lor, îi separa pentru câteva minute, în prezența unui adult necunoscut, apoi îi reunea.

Reacția copilului la separare și, mai ales, la reîntâlnire a devenit baza clasificării în trei stiluri de atașament: sigur, evitant și anxios-rezistent. Mai târziu, cercetătoarele Mary Main și Judith Solomon au adăugat un al patrulea tipar, pentru copiii ale căror reacții nu se încadrau coerent în niciuna dintre primele trei categorii: atașamentul dezorganizat.

De la creșă la relațiile adulte

Timp de mai bine de două decenii, teoria atașamentului a rămas un domeniu al psihologiei dezvoltării, axat pe copii.

Schimbarea a venit în 1987, când cercetătorii Cindy Hazan și Phillip Shaver au publicat un studiu care a identificat un paralelism important: relațiile romantice adulte îndeplinesc multe dintre funcțiile pe care, în copilărie, le avea relația cu îngrijitorul principal.

Partenerul devine o „bază sigură” din care explorăm lumea și un „refugiu” în momentele de stres.

Hazan și Shaver au dezvoltat un chestionar simplu prin care adulții își descriau atitudinile față de intimitate, iar răspunsurile s-au grupat în tipare similare celor observate de Ainsworth la copii: persoane confortabile cu apropierea și autonomia (sigur), persoane care se îngrijorează intens de abandon și caută constant confirmare (anxios) și persoane care resimt disconfort în fața intimității și preferă distanța emoțională (evitant).

Studiile longitudinale, care urmăresc aceiași oameni de la copilărie la maturitate, indică o anumită continuitate între tiparele timpurii și cele adulte, dar nu una automată sau garantată.

Aceasta este, de fapt, cea mai importantă corectare pe care cercetarea recentă o aduce versiunilor populare ale teoriei.

Ce nu este teoria atașamentului

O carte recentă, care încearcă să corecteze felul în care publicul larg a înțeles teoria atașamentului după valul de bestselleruri din ultimul deceniu, atrage atenția asupra unei confuzii frecvente: ideea că stilul de atașament din copilărie determină, ca o profeție, stilul de atașament din viața adultă.

În realitate, este vorba despre două domenii de cercetare distincte: teoria originală a lui Bowlby și Ainsworth, axată pe copii, și teoria atașamentului adult, dezvoltată ulterior de Hazan, Shaver și Mary Main.

Legătura dintre ele este reală, dar nu urmează un traseu liniar.

Stilul de atașament adult nu este o etichetă fixă, aplicată definitiv în primii ani de viață. El se poate schimba, uneori semnificativ, în funcție de experiențele relaționale ulterioare.

Cercetătorii numesc acest fenomen „atașament sigur dobândit” (earned secure attachment): persoane care au crescut în medii instabile sau cu îngrijitori inconsecvenți pot dezvolta, în timp, prin relații stabile, terapie sau experiențe corective, un stil de atașament sigur.

Direcția inversă este, la rândul ei, posibilă: un stil de atașament sigur se poate eroda în urma unor experiențe relaționale dificile sau traumatice.

De ce rămânem în tipare care nu ne fac bine

O parte a răspunsului la întrebarea „de ce oamenii rămân în relații care îi fac nefericiți” nu ține doar de atașament, ci și de un principiu mai vechi din psihologia comportamentală: recompensa intermitentă.

B.F. Skinner a demonstrat, încă din anii 1950, prin experimente pe animale, că un comportament recompensat imprevizibil – uneori da, alteori nu – devine mai rezistent la abandon decât unul recompensat constant.

Imprevizibilitatea menține atenția activă, deoarece creierul continuă să caute momentul în care recompensa va reapărea.

Aplicat relațiilor, acest principiu ajută la explicarea motivului pentru care o dinamică în care perioadele de apropiere intensă alternează cu perioade de răceală sau distanțare poate fi, paradoxal, mai dificil de părăsit decât o relație constant nesatisfăcătoare.

Nu este nevoie de etichete clinice pentru a înțelege acest mecanism. Este același principiu care face ca jocurile de noroc să fie atât de captivante.

Diferența este că, într-o relație, miza nu este o sumă de bani, ci nevoia de conexiune.

Dincolo de etichetele pe care le putem aplica rapid nouă înșine sau celorlalți, teoria atașamentului oferă un cadru pentru a înțelege de ce anumite tipare relaționale ni se par familiare chiar și atunci când ne fac rău și, mai ales, ne arată că familiaritatea nu este același lucru cu inevitabilitatea.

Știați că?

În experimentul „Situația Stranie” al lui Mary Ainsworth, aproximativ 60% dintre copiii de 12 luni au manifestat reacții corespunzătoare atașamentului sigur — proporția a rămas relativ constantă în replicările ulterioare ale studiului.

John Bowlby și Mary Ainsworth au colaborat direct la Clinica Tavistock din Londra, înainte ca Ainsworth să dezvolte propriile cercetări în Uganda și apoi în Statele Unite.

Conceptul de „atașament dobândit” arată că un stil de atașament sigur în viața adultă poate fi construit chiar și de persoane care, în copilărie, au avut un atașament insecurizant.

Studiul lui Hazan și Shaver din 1987, care a extins teoria atașamentului la relațiile romantice adulte, rămâne unul dintre cele mai citate articole din psihologia relațiilor.

Surse:

https://www.psychologytoday.com/us/blog/deeper-dive/202602/what-people-get-wrong-about-attachment-theory

https://slate.com/life/2026/04/secure-book-attached-anxious-avoidant-attachment-style-theory.html

https://labs.psychology.illinois.edu/~rcfraley/attachment.htm

Vă mai recomandăm să citiți și:

Adevărul despre „oaia neagră” a familiei, conform psihologiei

De ce tot mai mulți tineri au impresia că memoria lor s-a înrăutățit? Ce observă neurologii și psihologii în ultimii ani

De ce te întorci mai obosit din vacanță decât înainte de a pleca. Ce spun psihologii și medicii

Un studiu dezvăluie că 1 din 3 tineri fotbaliști se confruntă cu probleme psihologice