La începutul lunii iulie 1940, în urma pierderii Basarabiei și a nordului Bucovinei, Carol al II-lea încerca să reorienteze politica externă a României către Germania nazistă. În acest scop, l-a înlocuit pe Gheorghe Tătărescu cu Ion Gigurtu în fruntea guvernului, mizând pe apropierea de Berlin. În același timp, regele s-a întâlnit la Palat cu liderii opoziției democratice, în frunte cu Dinu Brătianu și Iuliu Maniu, pe care îi bagateliza în jurnalul său drept „fosile”. Discuția dintre suveran și reprezentanții opoziției democratice este relevantă nu doar pentru tensiunile politice ale momentului, ci și pentru modul în care Carol al II-lea a încercat să împartă responsabilitatea pentru criza prin care trecea țara, în loc să își asume consecințele propriilor decizii.
În paralel cu încercările de reorientare a politicii externe către Germania, Carol al II-lea a pregătit înlocuirea guvernului Tătărescu cu un cabinet condus de Ion Gigurtu, perceput la București și Berlin ca fiind mai apropiat de interesele germane.
„Am continuat cu Urdăreanu (Ernest, mareșal al Palatului regal, n.r.) discuțiile pentru formarea noului guvern. L-am văzut chiar pe Gigurtu, căruia i-am dat unele indicații, cu care a fost de acord, rămânând să-l văd după-masă, spre a stabili cât mai complet Cabinetul.
După masă, la 11, l-am chemat pe Tătărescu ca să-i comunic hotărârea mea, cu care a fost complet de acord. Mă sfătuise de mai multă vreme să fac această schimbare. Crede indispensabil să aibă o puternică coloratură naționalistă și să nu lipsească în nici un caz legionarii. Pe urmă, m-a asigurat de tot devotamentul său, mie și regimului, fiind oricând la dispoziție pentru orișice. Cere să mă vază din când în când”, nota pe 3 iulie 1940 Carol al II-lea în „Însemnări zilnice”.
În ziua următoare, Carol al II-lea s-a întâlnit cu reprezentanții opoziției democratice, avându-i în frunte pe Dinu (Constantin I.C.) Brătianu și Iuliu Maniu. Atitudinea rezervată și condescendentă a regelui față de aceștia reiese din jurnalul său, unde îi descria prin expresii precum „bătrâni politicieni” și „fosile”.
„Am primit o delegație a bătrânilor politicieni, care au cerut să mă vază urgent. La 1 –1/2, au apărut fosilele, în cap cu Dinu Brătianu și Maniu, urmați de Mihai Popovici (fruntaș al PNȚ, n.r.), Dovlecel Dimitriu (Constantin D. Dumitru, membru al Delegației Permanente a PNL, n.r.), Cipăianu (Gheorghe, om politic liberal, n.r.), dr. Costinescu (Ioan E., om politic liberal, fost primar al Capitalei, n.r.) Potârcă (Virgil, lider politic național-țărănist, n.r.), Madgearu (Virgil, lider al PNȚ, n.r.), Polizu-Micşuneşti (Nicolae, jurist și om politic, n.r.), Stelian Popescu (proprietarul și directorul cotidianului `Universul`) și Lupu.
A început a vorbi Dinu Brătianu, care spune că țara e demoralizată, că Armata este în așa un hal încât nu se poate conta pe ea, că toți acei care au condus țara în anii din urmă sunt responsabili, că ei sunt capabili să galvanizeze țara împrejurul lor, că regimul este de vină și că țara cere oameni noi. Asta totul spus pe un ton patriarhal și blajin. A urmat la vorbă Maniu, care declară că este în totul de acord cu cele spuse de Dinu și a mai adăugat câteva atacuri la adresa regimului”, nota Carol al II-lea în jurnalul său.
La criticile formulate de Dinu Brătianu și Iuliu Maniu privind situația gravă în care ajunsese România, demoralizarea populației, slăbirea capacității armatei și responsabilitatea clasei politice aflate la conducere sub autoritatea regelui, Carol al II-lea a răspuns prin respingerea acuzațiilor și prin contraatac.
Suveranul i-a acuzat la rândul său pe liderii opoziției democratice că nu i-au oferit sprijin și că s-au sustras responsabilităților politice. În acest schimb de replici se observă tentativa regelui de a explica criza prin acțiunile altora și de a transfera o parte din responsabilitatea pentru situația dramatică a României din vara anului 1940.
„Foarte răspicat și cu glas tare am răspuns, profitând, întâi, de cele spuse asupra Armatei, că nu permit nimănui să puie la îndoială sufletul și spiritul Armatei noastre, că regret că abia astăzi au venit acești domni să se puie la dispoziția mea, când de ani de zile fac apel la unirea tuturor. Că dacă vor să lucreze, n-au decât să vie în Organizație, care deschide larg porțile tuturora.
Știu și eu nevoia și cerința țării de a face o premenire a personalului politic și vreau s-o fac. Am făcut reproșuri lui Dinu Brătianu că a refuzat în momente grele de a răspunde la apelul meu și de a deveni consilier regal, că poate dacă aș fi fost susținut și de glasul său aș fi putut rezista. Că nimenea nu este mai îndurerat decât mine de cele întâmplate și că eu am fost pentru rezistență și am profitat de ocazie să pun la punct ședința Consiliului de Coroană.
Maniu a răspuns că tineretul este cu el. La aceasta i-am spus că nu este momentul de a polemiza. La sfârșit am adăugat că i-am primit, căci, după cum am repetat de nenumărate ori, orice părere dată cinstit și [cu] conștiință o aud totdeauna. Înainte de plecare, Dinu Brătianu a mai repetat că pentru țară nădăjduiește să am eu dreptate”, mai consemna Carol al II-lea în jurnalul său.
Carol al II-lea îngrozit: „A căzut Parisul! Iată strigătul de durere sfâșietoare”
Zilele prăbușirii: Destrămarea României în cronica regelui Carol al II-lea
România lui Carol al II-lea, între prudență și amenințarea germană
Carol al II-lea, în fața furtunii: „Dușmanul public nr. 1 este URSS”