Există vreo legătură între „salariu” și Imperiul Roman? Iată ce arată dovezile istorice!

Adaugă-ne ca sursă preferată

Urmărește-ne in Discover

Cuvântul „salariu” este asociat adesea cu termenul latin „salarium”, pornind de la ideea că soldații romani ar fi fost plătiți uneori cu bucăți de sare. Teoria este atractivă și simplă, însă dovezile istorice nu o susțin.

Termenul latin „salarium” înseamnă „indemnizație” sau „sumă de bani”, iar legătura sa cu „sal”, cuvântul latin pentru sare, nu pare să provină dintr-o practică prin care soldații erau remunerați cu sare, potrivit Phys.

Există dovezi solide că sarea era o marfă valoroasă și utilizată pe scară largă în lumea antică. Într-o societate fără metode moderne de refrigerare, aceasta avea un rol important în conservarea alimentelor, în special a cărnii și peștelui. În plus, sarea era ușor de transportat, ceea ce ar putea explica de ce s-a răspândit ideea că soldații erau plătiți cu sare.

Clasicistul neozeelandez Peter Gainsford arată că termenul englezesc „salary” provine într-adevăr din latinescul „salarium”, care poate fi tradus prin „indemnizație” sau „alocație bănească”.

Există o legătură între „salarium” și „sal”, cuvântul latin pentru sare, însă nu există dovezi că aceasta ar fi apărut deoarece soldații romani erau plătiți în sare.

Dovezile disponibile arată că soldații romani erau plătiți în principal cu monede, în special cu monede de argint. Monedele romane de argint aveau adesea reprezentări asociate armatei.

Printre cele mai frecvente se numărau monedele care o reprezentau pe Fides, zeița bunei credințe și a încrederii reciproce. Pe acestea apărea și expresia „fides militum”, care înseamnă „loialitatea soldaților”.

Istoricul roman antic Titus Livius susținea că statul roman și-a asumat plata regulată a soldaților în anul 405 î.Hr. Livius nu precizează suma, ci doar faptul că plata urma să fie făcută de stat.

Această remunerație purta numele de „stipendium”, termen din care provine cuvântul modern „stipendiu”. Până atunci, soldații își suportau singuri cheltuielile.

„Stipendium”-ul era plătit în trei tranșe pe an. Din suma datorată erau scăzute costurile pentru îmbrăcăminte, hrană și chiar cheltuielile funerare, înainte ca soldații să primească suma netă.

Peste trei secole, în jurul anului 50 î.Hr., Iulius Caesar a dublat „stipendium”-ul la 225 de denari pe an. În acea perioadă, o pâine costa până la un sfert de denar.

Până la sfârșitul secolului al II-lea d.Hr., suma crescuse la 600 de denari. Acestea erau veniturile soldaților de rând, respectiv ale legionarilor. Centurionii și ceilalți ofițeri primeau sume considerabil mai mari.

În timp, „stipendium”-ul nu a mai fost suficient pentru soldați. Problemele provocate de inflație, în special în secolul al III-lea d.Hr., au dus la solicitări pentru creșterea remunerației.

Soldații au început să primească plăți suplimentare, în special sub forma unor „donativa”, un fel de bonusuri. Acestea au crescut semnificativ veniturile totale ale militarilor.

„Donativa” erau acordate anual și contribuiau la legarea mai directă a loialității armatei de împărații care le ofereau. Împărații știau că reducerea acestor bonusuri sau refuzul de a le plăti putea provoca nemulțumirea și chiar lipsa de loialitate a soldaților.

Importanța acestor plăți reiese și din sfatul pe care împăratul Septimius Severus, aflat pe patul de moarte, i l-a dat fiilor săi: „Fiți armonioși, îmbogățiți-i pe soldați și disprețuiți-i pe ceilalți oameni”.

După depunerea jurământului militar, cunoscut sub numele de „sacramentum”, un soldat roman trebuia, în mod obișnuit, să servească timp de 25 de ani.

Veniturile regulate, alături de posibilitatea de a primi bonusuri, făceau însă serviciul militar atractiv pentru mulți. Soldații beneficiau și de alte avantaje.

La pensionare, militarii primeau „praemia militiae”, o sumă acordată la finalul serviciului. În timpul domniei lui Augustus, spre sfârșitul secolului I î.Hr., aceasta era de 3.000 de denari, echivalentul a 12.000 de sesterți. Suma a crescut ulterior.

În secolul al IV-lea d.Hr. și, posibil, chiar mai devreme, soldații primeau și o indemnizație pentru hrană, îmbrăcăminte și alte bunuri. Aceasta era finanțată printr-o taxă specială, numită „annona militaris”.

În secolul al III-lea, o criză a monedei de argint i-a făcut pe soldați să-și piardă încrederea în valoarea acesteia.

În secolul al IV-lea, în timpul împăratului Constantin cel Mare, între anii 306 și 337 d.Hr., a fost introdusă o nouă monedă de aur, cunoscută sub numele de „solidus”.

„Solidus” cântărea 4,5 grame și a înlocuit moneda „aureus”, care cântărea 7,5 grame. A devenit cea mai de încredere și mai stabilă monedă din lumea romană timp de aproximativ 1.000 de ani.

Soldații s-au numărat printre principalii beneficiari ai acestei monede. Există și o teorie potrivit căreia cuvântul „soldat” ar proveni din „solidus”.

La fel ca în cazul legăturii dintre „salariu” și sare, însă, nu există dovezi clare care să demonstreze că termenul „soldat” provine din „solidus”.

Mii de cuvinte din engleza modernă și din alte limbi europene își au originea în latină, dar și în greaca veche. Legătura dintre „salary” și termenul latin „salarium” este un astfel de exemplu.

Sarea era esențială pentru soldații romani datorită proprietăților sale de conservare. Atât în timpul campaniilor militare, cât și în cazărmi, aceasta era o necesitate.

Nu există însă dovezi că această importanță avea legătură cu plata soldaților în sare. Pentru remunerarea militarilor, monedele își făceau foarte bine treaba.