Într-un șanț vechi din apropierea orașului Cambridge, arheologii au descoperit o concentrație neobișnuită de oase de broască, adunate într-un spațiu atât de restrâns încât era greu de explicat cum ajunseseră toate acolo.
Animalele muriseră cu aproximativ 1.700 de ani în urmă, în perioada ocupației romane a Britaniei. Fusese locul unei catastrofe naturale, o capcană în care broaștele căzuseră fără posibilitatea de a scăpa sau urmarea unei activități umane?
O cercetare prezentată pe 9 noiembrie 2026 de Universitatea Bournemouth și Museum of London Archaeology (MOLA) arată că această acumulare a fost produsă, cel mai probabil, de păsări răpitoare. Studiul, publicat în revista Environmental Archaeology, oferă și informații despre schimbările peisajului și despre activitățile oamenilor din regiune.
Oasele au fost recuperate între 2016 și 2018, în timpul lucrărilor arheologice asociate modernizării șoselei A14, între Cambridge și Huntingdon, în estul Angliei.
La Bar Hill, într-un sit locuit în Epoca Fierului și în perioada romană, cercetătorii au găsit mii de fragmente osoase aparținând broaștelor și altor animale mici. Cele mai multe erau concentrate într-un șanț puțin adânc, lung de aproximativ 20 de metri, care făcuse parte dintr-o amenajare mai veche a așezării.
Pentru a explica descoperirea, specialiștii au luat în calcul mai multe posibilități, de la boli și condiții meteorologice extreme până la intervenția oamenilor. Niciuna nu putea fi acceptată fără examinarea atentă a oaselor.
Cazul i-a atras atenția lui Paul Clarkson, cercetător la Universitatea Bournemouth, care a început să colaboreze cu zooarheologa Vicki Ewens, de la MOLA.
Cercetătorii au examinat la microscop fragmentele osoase, urmărind semnele de digestie și felul în care se rupseseră.
Unele suprafețe prezentau modificări produse de acizii digestivi, iar marginile anumitor fracturi erau rotunjite. Aceste caracteristici indicau faptul că animalele fuseseră înghițite de prădători, iar oasele ajunseseră ulterior în șanț.
Nu au fost identificate indicii care să susțină consumul broaștelor de către oameni, precum urme de tranșare sau de ardere.
Prin compararea fragmentelor cu dovezile cunoscute despre digestia diferitelor animale, echipa a identificat drept cei mai probabili responsabili ciufii de câmp, păsări răpitoare care vânează în zone deschise. Este posibil să fi contribuit și ereții vineți.
Explicația nu era însă completă. Cum putuseră păsările să consume atât de multe broaște într-un interval relativ scurt?
Datarea cu radiocarbon a plasat oasele în perioada romană, în jurul secolului al III-lea d.Hr.
Pentru a stabili vârsta broaștelor în momentul morții, cercetătorii au măsurat oasele membrelor anterioare, comparând dimensiunile acestora cu date biologice de referință.
Majoritatea exemplarelor erau tinere și par să fi murit în primul sezon rece al vieții sau la începutul celui de-al doilea an. Împreună cu dovezile privind umplerea rapidă a șanțului, rezultatele indică o perioadă intensă de prădare, probabil desfășurată într-un singur an.
În acea vreme, retragerea apelor din regiune lăsa în urmă bălți temporare, potrivite pentru reproducerea broaștelor comune. Acestea puteau deveni extrem de numeroase în anotimpurile favorabile.
Pentru păsările răpitoare, concentrarea broaștelor reprezenta o sursă accesibilă de hrană, mai ales înaintea și în timpul iernii.
Cercetarea a adus în discuție și transformările peisajului. Analizele polenului, ale resturilor de melci și ale cărbunelui vegetal arată că, în secolele precedente, pădurile din apropierea sitului fuseseră reduse treptat pentru extinderea pășunilor.
Pe terenurile deschise, păsările răpitoare puteau vâna mai ușor, în timp ce broaștele aveau mai puține locuri unde să se ascundă.
Astfel, acumularea oaselor pare să fi rezultat din întâlnirea mai multor împrejurări: schimbarea nivelului apelor, înmulțirea broaștelor, extinderea pajiștilor și prezența păsărilor care le consumau.
Există și un indiciu despre viața comunității umane. Ciufii de câmp preferă locuri relativ liniștite pentru odihnă, ceea ce sugerează că zona șanțului era rareori frecventată în timpul iernii.
Autorii consideră posibil ca locuitorii să fi folosit terenul mai ales vara, când își mutau animalele la pășunat. Nu exclud nici evitarea deliberată a spațiului din motive sociale sau rituale, dar această interpretare are dovezi mai slabe.
Studiul arată cât de multe informații pot fi recuperate din rămășițele unor animale mici, care altădată ar fi putut trece neobservate. La Bar Hill, oasele de broască au permis reconstituirea unui episod din viața păsărilor sălbatice, dar și a schimbărilor produse în peisaj de comunitățile umane.
Surse:
https://doi.org/10.1080/14614103.2026.2746302
https://phys.org/news/2026-11-case-roman-frog-graveyard.html
https://www.brightsurf.com/news/1ZZP09N1/ancient-frog-mystery-solved.html
Adevărul despre bandele din Anglia victoriană: violență reală sau mit modern?
Cum a ajuns o monedă feniciană veche de 2.000 de ani în casieria unui șofer de autobuz din Anglia?