Cea mai mare bazilică romanică din Transilvania, transformată în coteţ de găini

Adaugă-ne ca sursă preferată în Google

Urmărește-ne in Discover

Probabil cea mai mare încercare prin care a trecut această bazilică, cea mai mare de acest tip din Transilvania, a fost mare invazie tătară din 1241. „Distrugerea localităţii şi a bisericii relatată de canonicul Rogerius, viitor episcop de Spalato (Split – Croaţia), a fost deci parţială”, precizează profesorul Alexandru Avram în lucrarea domniei sale Arhitectura romanică din nord-vestul României. Dacă considerăm că acest eveniment a îngropat aceste locuri, ne înşelăm.  Era abia la început, vor urma alţi 800 de ani care se vor adăuga la istoria edificiului. Din păcate azi portalul gotic refăcut chiar după invazia tătărască adăposteşte o magazie de scule, iar restul bazilicii un coteţ.

O istorie străveche, pornită de la teutoni

Bazilica din Tămaşda, monument istoric de categorie B, are o vechime de peste 900 de ani, fiind cea mai mare biserică romanică „rămasă în picioare” din Transilvania. Ea apare pentru prima oară în cronici chiar în preajma invaziei tătărăşti (1241), când canonicul Rogerius aminteşte că s-a retras aici din calea invadatorilor. Acesta vorbeşte de o distrugere importantă pe care atât basilica cât şi orăşelul ridicat de coloniştii saşi şi cavalerii teutoni o suferă cu prilejul acestui eveniment. Orăşelul avea mai multe biserici, ceea ce arată existenţa unei aşezări mai vechi, de cel puţin 100 de ani la momentul 1241. Ruinele bazilicii sunt ceea ce a mai rămas dintr-o biserică în stil roman ridicată de aceşti colonişti germani, fiind sigura din judeţul Bihor construită în vremea dinastiei de Arpad.

Ridicată iniţial pentru a sluji ca biserică romano-catolică pentru populaţia germanică, după 1241 cel mai probabil a fost refăcută şi folosită de acelaşi cult, însă pentru populaţia maghiară. Ca multe alte locaşuri romano-catolice din Transilvania, după propagarea Reformei şi după convertirea nobilimii maghiare la calvinism, bazilica a servit acest cult.

După căderea regalităţii maghiare sub turci (1541), Bihorul a intrat în componenţa principatului autonom Transilvania. În 1660 turcii ocupă Oradea şi întreg ţinutul pe care-l vor stăpâni până în 1692. După această invazie turcească biserica nu a mai servit niciunui cult. Ulterior în baza unor documente de pe la 1800 aflăm că ea se afla în posesia baronului Bors.

Un monument prea puţin explorat

Este o bazilică în construcţia căreia sunt combinate două stiluri arhitecturale, roman şi gotic, cel din urmă regăsindu-se în modelul porţii de la intrare. Construcţia din cărămidă este prevăzută cu o navă centrală şi două laterale, cu cor, absidă semicirculară şi absidiolă. Traveea vestică a navei centrale poartă un turn înalt cu trei nivele. Deasupra intrării, pe faţada turnului, apare o fereastră circulară, ferestrele etajului I sunt zidite aproape în întregime, iar cele de la etajele II şi III sunt geminate.

Nivelele etajelor sunt marcate prin brâuri cu zimţi decorativi, realizate din cărămidă. Acoperişul turnului lipseşte, cu excepţia unor grinzi de susţinere. Pereţii navelor laterale sunt străbătuţi de ferestre semicirculare mici. Corul cu absidă a fost transformat în secolul al XIX-lea şi folosit ca magazie. Ceea ce se mai păstrează azi din vechea bazilică este doar un turn flancat de traveele vestice ale navelor laterale şi corul cu absidă, mult transformată.

Documentarea despre o asemenea construcţie este însă sărăcăcioasă, limitată mai mult la documentele scrise. Eventualele săpături arheologice în regiune ar putea fi extrem de interesante pentru conturarea pe deplin a imaginii acestor locuri de-a lungul veacurilor. Dar acest lucru este o perspectivă extrem de îndepărtată şi din păcate improbabilă într-un orizont de timp rezonabil.

Marea bazilică, de la slujbe la coteţ

Edificiul, acoperit în mare parte cu vegetaţie şi aflat într-o stare de degradare fizică avansată, fiindu-i afectată structura de rezistenţă, este situat în curtea unui localnic, care l-a transformat într-o „anexă” a gospodăriei sale. Aici omul, care nu a fost expropriat de statul român, a găsit de cuviinţă să depozitează produse agricole şi să improvizieze un coteţ de găini. O astfel de „întrebuinţare” a edificiului, precum şi lipsa celor mai elementare mijloace de conservare ale acestuia,  amplifică riscul de prăbuşire a construcţiei.

Dacă ar fi să fim scrupuloşi şi să amintim ce spune legea cu privirea la  asigurarea securizării obiectivului, a întreţinerii perimetrului său şi marcării vechiului lăcaş de cult ca monument istoric, ar însemna să cerem prea mult unor autorităţi locale total dezinteresate. Problema este că aceste cerinţe sunt elementare şi cele mai puţin costisitoare din întrega ecuaţie. 

În acest context, Direcţia de Cultură (D.J.C.P.N.) Bihor a notificat, în mod repetat, conducerea Primăriei Avram Iancu, solicitându-i să dispună măsuri de protejare a obiectivului istoric, inclusiv prin demararea procedurilor de expropriere „pentru cauză de utilitate publică” a terenului din preajma bisericii, în vederea asigurării unor căi de acces şi a împrejmuirii cu un gard protector, pentru a preveni continuarea deteriorării sale. Cu toate acestea, până în prezent nu a fost luată nicio măsură pentru înlăturarea factorilor de risc la adresa integrităţii monumentului.

Legea e făcută doar ca să fie

Totuşi deşi Legea 422 din 2001, privind protejarea monumentelor istorice, cu modificările şi completările ulterioare, conţine sancţiuni în cazul în care legea este încălcată, D.J.C.P.N. sau celelalte instituţii care ar fi trebuit să protejeze patrimoniul cultural nu au aplicat nici o amendă. Legea respectivă mai precizează că desfiinţarea neautorizată, distrugerea parţială sau totală, exproprierea fără avizul Ministerului Culturii şi Cultelor, degradarea şi profanarea monumentelor istorice constituie infracţiuni, iar amenzile pot ajunge şi până la 7.000 RON, în cazul în care se ajunge la modificarea, desfiinţarea sau strămutarea unui imobil. Încălcarea obligaţiei de a asigura paza şi luarea măsurilor împotriva incendiilor se pedepseste cu amenda între 2.500 RON şi 5.000 RON. Cu toate acestea, nu doar în cazul Bazilicii de la Tămaşda, având legea într-o mână, arheologii şi experţii de la Muzeul Ţării Crişurilor sau de la D.J.C.P.N. nu reuşesc să ajungă, pe teren, la un numitor comun fie cu proprietarii terenurilor unde sunt siturile sau monumentele, fie cu primarii, creându-se impresia că fuga de răspundere şi asumarea unor responsabilitati concrete pentru păstrarea bunurilor istorice par a fi „virtuţi” pentru cei din fruntea administraţiilor locale.

De cele mai multe ori proprietarii de clădiri aflate sub incidenţa legii patrimoniului imobil nu respectă obligaţiile de întreţinere şi restaurare din cauza banilor puţini. Conform legii, proprietarii sunt obligaţi să întreţină edificiile respective. Ei afirmă că este proprietatea lor şi că fac ce doresc cu ea, însă în aceste cazuri autorităţile ar fi trebuit fie să îl exproprieze, fie să încerce modelul vienez – se lucrează pe banii statului la monumentul respectiv şi se pune factura în braţele proprietarului care ar obligatia să o plătească în 10 ani.

Din păcate, însă, indolenţa şi lipsa de respect faţă de lege, manifestate de unii primari, dar şi de celelalte autorităţi, conduc la o imagine tristă a ceea ce a fost cândva „spiritul” cultural al acestor locuri. În plus exploatarea la maximum a tezaurului natural şi patrimonial prin dezvoltarea unui turism cultural ar putea constitui un motor durabil al economiei regionale, unul poate la fel de durabil ca şi istoria acestor edificii.

Dacă te interesează să afli mai multe lucruri despre patrimoniul românesc ai la dispoziţie şi pagina de Facebook Salvăm Patrimoniul Cultural