Odiseea pe scenă acum 2.400 de ani! Un ciclop beat, glume fără perdea și actori costumați indecent în piesa lui Euripide (P)

Adaugă-ne ca sursă preferată

Urmărește-ne in Discover

Cu aproximativ 2.400 de ani înainte ca aventurile lui Ulise să ajungă pe marile ecrane, grecii antici râdeau în hohote la o piesă de teatru inspirată din „Odiseea” lui Homer. Celebrul dramaturg Euripide a transformat întâlnirea eroului cu ciclopul Polifem într-un spectacol plin de beție, glume fără perdea, aluzii sexuale și personaje ridicole. Piesa se numea „Ciclopul” și reprezintă o adevărată raritate: este singura dramă satirică greacă antică păstrată integral până în zilele noastre. Iar ceea ce se întâmpla pe scenă ar putea surprinde chiar și publicul contemporan.

Euripide a transformat „Odiseea” într-un spectacol pentru adulți

În secolul V î.Hr., teatrul reprezenta una dintre cele mai importante forme de divertisment ale lumii grecești. La Atena, spectacolele erau organizate în cadrul festivalurilor dedicate zeului Dionysos, iar publicul putea urmări tragedii despre războaie, crime și destine cumplite, urmate de reprezentații mult mai relaxate. Acestea din urmă erau dramele satirice, spectacole care combinau personajele mitologice cu umorul vulgar, dansul, beția și situațiile absurde.

Unul dintre marii dramaturgi ai epocii, Euripide, a ales să transforme celebrul episod al întâlnirii dintre Ulise și ciclopul Polifem într-o asemenea piesă. Rezultatul a fost „Ciclopul”, o dramă satirică datată de obicei spre sfârșitul secolului V î.Hr., uneori în jurul anului 408 î.Hr., deși data exactă a primei reprezentații nu este cunoscută. Spre deosebire de tragediile sale, precum „Medeea” sau „Bacantele”, această piesă își propunea să provoace râsul prin situații scandaloase și personaje care se comportau cât se poate de neeroic.

Punctul de plecare al spectacolului este episodul din „Odiseea” lui Homer, disponibilă în colecția „Cărți Fundamentale” de la Editura Litera. În epopee, Ulise ajunge în peștera lui Polifem, unde trebuie să-și folosească inteligența pentru a scăpa din mâinile unui monstru canibal. Euripide păstrează această confruntare, dar o transformă într-o comedie grotescă.

Euripide nu a fost primul dramaturg care a adaptat aventurile lui Ulise. Epicharmus, autor activ în Sicilia la începutul secolului V î.Hr., scrisese deja comedii inspirate din epopeea homerică, iar Aristias realizase o altă piesă despre ciclop. Însă textele acestora s-au pierdut aproape complet. „Ciclopul” lui Euripide este singura dramă satirică greacă păstrată integral, oferindu-ne ocazia rară de a descoperi cum se distrau spectatorii Antichității.

Polifem era un canibal, dar adevăratul spectacol începea când descoperea vinul

În piesa lui Euripide, Ulise și însoțitorii săi ajung pe insula ciclopilor, unde întâlnesc un grup de satiri conduși de bătrânul Silen. Aceste personaje, asociate zeului Dionysos, sunt cunoscute pentru pasiunea lor pentru băutură, mâncare și plăcerile trupești. Numai că satirii nu se află acolo de bunăvoie. Polifem îi ține captivi și îi obligă să-i îngrijească turmele.

Povestea poate fi comparată cu episodul original din „Odiseea”, primul volum al colecției „Cărți Fundamentale” de la Editura Litera. Homer prezintă vinul ca pe arma secretă prin care Ulise reușește să-l învingă pe Polifem. Euripide transformă aceeași băutură într-un pretext pentru glume și situații indecente.

Când Ulise sosește, Silen încearcă să facă o afacere: îi oferă provizii în schimbul vinului adus de erou. Numai că tocmai atunci se întoarce Polifem, iar bătrânul începe să mintă, pretinzând că străinii au încercat să fure mâncarea. Situația devine periculoasă când ciclopul anunță că intenționează să-i mănânce pe oamenii lui Ulise.

Euripide nu ascunde cruzimea monstrului. Ulise povestește cum Polifem își pregătește victimele, aprinde focul și începe să le gătească. Scena este înfricoșătoare, dar tocmai contrastul dintre canibalism și comportamentul ridicol al personajelor produce umorul grotesc al piesei.

Ulise găsește însă soluția: îl va îmbăta pe ciclop. Polifem descoperă vinul, începe să bea și devine tot mai confuz. La un moment dat, monstrul întreabă cine este Dionysos, zeul băuturii, iar Ulise îi explică. Pentru ciclop, ideea că un zeu ar putea avea legătură cu lichidul dintr-un burduf este o revelație.

„Vinul m-a sărutat, fiindcă sunt frumos!” Glumele care făceau deliciul publicului

Una dintre cele mai amuzante scene îl are în centru pe Silen, bătrânul satir care încearcă să profite de beția lui Polifem pentru a pune mâna pe cât mai mult vin. La un moment dat, ciclopul îl surprinde și îl întreabă dacă bea pe ascuns.

Replica lui Silen este demnă de o comedie modernă. Într-o traducere proprie după textul lui Euripide, dialogul sună astfel:

Polifem: „Ce faci acolo? Bei vinul pe ascuns?”

Silen: „Nu, vinul m-a sărutat, fiindcă sunt frumos!”

Gluma este construită pe pasiunea nestăpânită a satirilor pentru alcool. În loc să recunoască faptul că încearcă să fure băutura, Silen pretinde că vinul însuși a fost atras de frumusețea lui.

Pentru a descoperi contrastul dintre această versiune comică și epopeea originală, cititorii pot găsi „Odiseea” în colecția „Cărți Fundamentale” de la Editura Litera, disponibilă prin achiziția volumelor individuale sau prin abonament.

Spectacolul devine și mai îndrăzneț. Polifem, complet amețit, începe să-l confunde pe Silen cu Ganimede, tânărul din mitologia greacă asociat cu Zeus. Ciclopul îl ia pe bătrânul satir și îl duce cu forța în peșteră, într-o scenă plină de aluzii sexuale. Pentru spectatorii atenieni, combinația dintre monstrul uriaș, bătrânul bețiv și referințele mitologice reprezenta o sursă de umor licențios.

Și costumele actorilor contribuiau la atmosfera spectacolului. Satirii purtau măști, cozi de animale și accesorii care imitau organe sexuale masculine supradimensionate. Aceste elemente făceau parte din convențiile teatrului satiric și erau asociate festivalurilor dedicate lui Dionysos. Publicul nu urmărea o reprezentație solemnă, ci un spectacol în care personajele mitologice erau coborâte de pe piedestal și transformate în caricaturi.

Satirii se dau curajoși, dar fug când trebuie să-l orbească pe ciclop

Momentul culminant al piesei vine atunci când Ulise pune la cale orbirea lui Polifem. Planul este același ca în „Odiseea”: ciclopul trebuie adormit cu vin, iar apoi eroul și însoțitorii săi îi vor înfige în ochi un par încins în foc.

Numai că Euripide introduce o complicație comică. Satirii promit să-l ajute pe Ulise, se declară curajoși și par pregătiți pentru confruntare. Când vine însă momentul să pună mâna pe par, fiecare găsește câte o scuză. Unul pretinde că și-a scrântit glezna, altul susține că a început să șchiopăteze, iar un al treilea se plânge că i-a intrat praf în ochi.

Ulise își dă seama că nu se poate baza pe acești aliați gălăgioși și este nevoit să acționeze împreună cu propriii oameni. În cele din urmă, Polifem este orbit și începe să urle de durere. Dar nici acum nu scapă de ridicol.

Ulise îi spusese anterior că numele său este „Nimeni”. Când ciclopul strigă după ajutor, această minciună produce confuzie. Satirii profită de situație și îl ironizează pe monstru, în timp ce eroul se pregătește să fugă.

Scena este construită în jurul unei idei care apare și la Homer: inteligența poate învinge forța brută. Numai că Euripide adaugă la această lecție o doză considerabilă de bășcălie.

Piesa lui Euripide se joacă și astăzi, la aproape 2.500 de ani de la apariție

În august 2013, Teatrul Național al Greciei a prezentat o montare a piesei la celebrul teatru antic din Epidaur. Spectacolul a readus în fața publicului confruntarea dintre Ulise și Polifem, folosind limbajul teatrului contemporan pentru a pune în valoare umorul și dimensiunea filosofică a textului.

Dincolo de glumele despre vin și sexualitate, piesa vorbește despre diferența dintre civilizație și barbarie. Polifem reprezintă o lume în care forța și instinctele domină, în timp ce Ulise se folosește de inteligență, limbaj și strategie pentru a supraviețui. Această opoziție explică de ce povestea continuă să fascineze după mai bine de 2 milenii. Monstrul poate fi uriaș și înfricoșător, dar nu reușește să învingă un om care știe să gândească mai repede decât adversarul său.

Acum aproximativ 2.400 de ani, spectatorii greci râdeau de un ciclop care se îmbăta, de un satir care pretindea că vinul îl sărutase și de niște lași care inventau scuze ca să nu intre în luptă. Astăzi, aceleași scene pot fi citite și jucate aproape integral, datorită unei piese care a supraviețuit acolo unde sute de alte spectacole ale Antichității au dispărut.