Ascensiunea Reich-ului și drumul spre Primul Război Mondial

Adaugă-ne ca sursă preferată

Urmărește-ne in Discover

Unificarea statelor germane și proclamarea Imperiului German, în ianuarie 1871, au reprezentat un moment de cotitură în evoluția relațiilor internaționale europene, modificând în mod semnificativ echilibrul de putere de pe continent. Apariția unei noi mari puteri, consolidate sub sceptrul dinastiei Hohenzollern și afirmate în urma victoriilor militare ale Prusiei, anunța reconfigurarea sistemului politic european. Devenea tot mai evident că Imperiul German avea să ocupe, într-un interval relativ scurt, un loc central în complexul joc diplomatic și strategic al Marilor Puteri, influențând decisiv raporturile de forță și dinamica alianțelor europene.

Proclamarea Reich-ului german în 1871 a consacrat apariția unei noi mari puteri pe continentul european, Germania devenind, la vest de Rusia, statul cu cea mai numeroasă populație.

Această superioritate demografică îi conferea un avantaj strategic considerabil, asigurându-i un vast bazin de recrutare pentru efectivele armatei.

O putere în ascensiune rapidă

La acest potențial uman se adăuga reputația de care se bucura armata germană, considerată una dintre cele mai eficiente din lume, atât prin nivelul de pregătire al trupelor, cât și prin profesionalismul corpului său de ofițeri.

Amploarea resurselor demografice ale Imperiului devenea evidentă la începutul secolului al XX-lea: în 1911, Germania număra aproximativ 65 de milioane de locuitori, în timp ce Franța avea circa 39 de milioane, iar Marea Britanie aproximativ 40 de milioane. Aceste diferențe demografice constituiau un element important al balanței strategice europene, sporind capacitatea Germaniei de a susține o armată numeroasă și de a-și afirma poziția în competiția dintre Marile Puteri.

În schimb, Rusia dispunea de o populație de aproximativ 160 de milioane de locuitori, superioritatea sa demografică reprezentând unul dintre principalele atuuri strategice care explicau importanța pe care Franța o va acorda alianței cu Imperiul Rus.

„Germania devenea rapid cea mai dinamică economie a Europei. În 1880, Regatul Unit era primul exportator din lume, deținând 23 la sută din comerţul mondial, în timp ce Germania deținea 10 la sută.

În 1913, Germania părea gata să întreacă Marea Britanie: acum deținea 13 la sută din comerțul global, în timp ce Marea Britanie scăzuse la 17 la sută.

În unele sectoare importante la acea vreme din punct de vedere economic, Germania era deja fruntaşă. A întrecut Regatul Unit la producția de oțel în 1893, iar în 1913 ajunsese cel mai mare exportator de utilaje din lume”, precizează istoricul Margaret MacMillan în cartea „Războiul care a pus capăt păcii. Drumul spre 1914”.

De la Bismarck la Wilhelm al II-lea

Însă atâta vreme cât guvernul de la Berlin a fost condus de către cancelarul Otto von Bismarck, Germania a adoptat o politică externă prudentă, încercând să mențină relații amiabile cu toate celelalte Mari Puteri. După demisia lui Bismarck din 1890, împăratul Wilhelm al II-lea a lăsat la o parte politica precaută.

„Wilhelm era acum propriul său stăpân, dar și al Germaniei. Viziunea lui – scrie Margaret MacMillan – despre ce însemna să fii monarhul Germaniei devenise, așa cum era de așteptat, una grandioasă. După cum a declarat într-un discurs ținut la Königsberg, la scurt timp după ascensiunea sa la tron: `Noi, Hohenzollernii, ne primim coroana din Ceruri, iar în atribuțiile noaste suntem răspunzători numai în fața Cerului`. Într-adevăr, a sporit numărul oficialilor care îi raportau direct și a înființat un comandament regal care supraveghea armata”.

Wilhelm al II-lea își adora armata și îi considera pe diplomați niște „porci leneși”

Faptul că Wilhelm al II-lea își raporta propria putere la armată avea să influențeze politica externă a Imperiului German.

„Wilhelm își adora armata, pe care o numea `Armata Mea`, și prefera soldații civililor. Ori de câte ori putea, le oferea acestora funcții în guvern și diplomație. Se îmbrăca aproape întotdeauna în uniformă militară, îi plăcea să conducă marșurile călare și să primească salutul militar. Insista să ia parte la exercițiile armatei”, precizează Margaret MacMillan.

În virtutea prerogativelor constituționale, Wilhelm al II-lea exercita o autoritate considerabilă și în domeniul politicii externe, având dreptul de a numi și revoca reprezentanții diplomatici, precum și de a încheia tratate internaționale.

Cu toate acestea, Ministerul Afacerilor Externe și corpul diplomatic imperial nu se bucurau de aceeași considerație și încredere din partea kaiserului ca armata, instituție pe care acesta o prețuia în mod deosebit și pe care o considera un pilon fundamental al autorității imperiale.

„Diplomații erau niște `porci` leneși, care veșnic vedeau numai dificultăți. (…) Wilhelm se considera însă un maestru al diplomației și insista să discute direct cu ceilalți monarhi, consecințele fiind adesea nefericite. Din păcate, nu avea o politică limpede, ci doar o dorință, și aceasta vagă, de a da importanță Germaniei, de a-și da sieși importanță”, menționează Margaret MacMillan.

Această abordare, marcată de accentul pus pe afirmarea puterii militare și de neglijarea echilibrului diplomatic, a contribuit la deteriorarea relațiilor internaționale și la amplificarea rivalităților care aveau să marcheze Europa în preajma Primului Război Mondial.

Vă mai recomandăm să citiți și:

Putere, stres și decizii fatale: oamenii din spatele Primului Război Mondial

Cine poartă responsabilitatea pentru izbucnirea Primului Război Mondial?

A contribuit presa la declanșarea Primului Război Mondial?

În pragul Primului Război Mondial: confruntări, rivalități și sfere de influență