Prima pagină Cultura

Falanga macedoneană: secretul invincibilităţii lui Alexandru cel Mare

Nicu Pârlog 04.29.2013 | ● Vizualizări: 13541
Războinici macedoneni     + zoom
Galerie foto (7)

Alături de geniul său militar fără precedent, ambiţia şi crezul în destinul său, Alexandru Macedon şi-a datorat împlinirea destinului perfectionării unui corp de armată unic în istoria militară a Antichităţii. Corp de armată cu aură legendară, celebra falangă macedoneană a scris istorie la propriu sub conducerea genialului tactician. Secretele şi particularităţile sale stârnesc şi astăzi interesul istorice. La urma urmei, la umbra spinoasă a uriaşelor sale suliţe, un tânăr de doar 17 ani devenea semizeu...

Macedonenii intră pe scena istoriei militare a lumii

Străvechile triburi ale macedonenilor, pe care unii istorici îi consideră traci, iar alţii greci au ridicat una dintre cele mai impresionante şi eficiente armate ale Lumii Antice. Marele inovator şi deschizător de drumuri în această direcţie nu a fost deloc Alexandru cel Mare, ci tatăl său, regele Filip al doilea al Macedoniei.
 
Pentru a înţelege mai bine cum au stat lucrurile în privinţa dezvoltării militare a Macedoniei, putem spune că Filip a creat şi a dezvoltat, iar Alexandru a inovat şi a perfecţionat armata care avea să cucerească şi să consolideze un imperiu întins pe trei continente.
 
Figura regelui Filip a fost umbrită cumva pe nedrept de imaginea lăsată de fiul său, Alexandru. Cu toate că nu a ridicat cu viteza fulgerului un imperiu, asemeni fiului său, Filip a fost cel care i-a asigurat lui Alexandru cel mai eficient mijloc pentru ca acesta să-şi împlinească soarta glorioasă. Tactician de excepţie, strateg experimentat şi inovator strălucit, Filip al doilea s-a remarcat şi ca un iscusit politician al vremii.
 
Dispreţuiţi şi consideraţi pe jumătate barbari şi necivilizaţi da către grecii oraşelor state, macedonenii erau o populaţie extrem de războinică. Riturile lor de trecere şi obiceiurile erau cu adevărat impresionante: beau vinul neîndoit cu apă (obicei considerat de greci drept barbar şi primitiv), iar pentru ca un adolescent să fie considerat bărbat demn să stea la masă sau să vorbească în public, acesta trebuia ucidă un mistreţ în timp ce era înarmat cu o singură suliţă.
 
 
La momentul în care Filip al doilea s-a înscăunat rege peste macedoneni, aceştia trăiau într-un stat obscur de la marginea de nord a Greciei, fiind atacat continuu de iliri, peonieni şi o multitudine de triburi trace. Cu toate că regii de dinaintea lui Filip stabiliseră o armată bine pusă la punct, aceasta nu era capabilă decât să-şi apere teritoriul, în niciun caz să servească ambiţiilor temerare ale tatălui lui Alexandru.
 
Politician strălucit, Filip a avut ideea unificării Macedoniei prin intermediul armatei. A promis şi a oferit solde consistente, a reuşit să transforme căpeteniile rebele şi temperamentale ale triburilor în generali supuşi şi eficienţi, a convins clasa nobiliară să se constituie în cavaleria de elită, iar pe ţărani să devină o forţă pedestră imbatabilă.
 
 
Tot el a introdus seviciul militar permanent, adică şi-a transformat supuşii din nişte luptători ocazionali obişnuiţi doar să se apere, într-un corp de războinici profesionişti.
 
Vizionar remarcabil, Filip a interzis folosirea excesivă a carelor şi căruţelor de transport, şi a limitat numărul sclavilor folosiţi ca ajutoare la un singur om pentru zece soldaţi pedestraşi. Măsura sa a îmbunătăţit considerabil viteza de deplasare a trupelor în timpul deselor campanii militare în care a cucerit aproape toate statele greceşti.
 
Geniul tatălui şi al fiului
 
Noua armată ridicată şi reformată de Filip era compusă din mai multe trupe, plus o multitudine de oameni de naţii diferite. Cavaleria macedoneană a fost cea mai bună cavalerie de luptă în întreaga lume antică până la năvala hunilor în Europa.
 
Dar corpul de armată care avea să încline de fiecare dată balanţa victoriei în tabăra macedonenilor avea să fie celebra falangă. Falanga macedoneană a fost o creaţie singulară a regelui Filip al doilea. De fapt, viitorul rege al macedonenilor îşi petrecuse mare parte din tinereţe ca ostatic în oraşul cetate Theba.
 
Acolo, Filip a avut norocul să studieze tactica şi strategia militară sub îndrumarea generalului Epaminondas, nimeni altul decât comandantul militar care a pus bazele unei trupe de şoc care avea caracteristicile viitoarei falange.
 
 
Soldaţii care aveau să o compună,  au fost specializaţi în mânuirea sarrisei - un tip de lance enormă, fiind deci antrenaţi să facă o serie de manevre tipice prin care trebuiau să se pună la adăpost de atacuri şi să destabilizeze trupele inamice. Soldaţii aveau să lupte grupaţi în formaţiuni rectangulare formate din opt oameni, conduşi de un comandant şi un secund astfel încât comunicarea ordinelor şi regruparea în funcţie de teren şi numărul inamicilor, să se producă cât mai fluid şi eficient.
 
Principalul scop al falangei era de a respinge atacurile furibunde şi a fixa în loc inamicul, astfel încât cavaleria grea să poată administra din flancuri lovitura decisivă unui inamic demoralizat şi incapabil să mai riposteze periculos. Flancurile falangăi erau protejate de unităţi de cavalerie aparţinând aliaţilor, în speţă tesalieni şi traci.
 
Sarissa cea lungă
 
Arma unică şi definitorie a soldaţilor din falanga macedoneană era aşa numit-a sarrisa, cea mai lungă lance din istorie. Conform istoricilor militari şi arheologilor, lungimea unei sarisse era cuprinsă între minim 4 şi maxim 7 metri şi avea o greutate considerabilă. Existau două tipuri de sarisse standard, una de 4,6 metri cu o greutate de 6 kilograme, şi alta mai lungă de, 5,5 metri.
 
Arma a fost concepută de Filip al doilea şi a înlocuit suliţele mai scurte de tip dory, preluate de macedoneni de la hopliţii greci. Macedonenii o făureau din lemn de corn, arbustul cu cel mai dur şi maleabil lemn din Europa. Vârful era lung, ascuţit, şi tăios pe margini, având forma consacrată de frunză de salcie. Capătul celălalt era prevăzut cu o contragreutate din bronz, care era deseori împlântat în pământ, arma devenind astfel fixă, iar pădurea de sarisse putea astfel stopa orice şarjă de atac a inamicilor, indiferent de numărul sau armele folosite de aceştia.
 
Deoarece era o armă atât de lungă şi grea, sarissa era formată din două părţi pentru a fi transportată mai uşor, cele două părţi erau îmbinate înainte de luptă sau de antrenamente şi manevre. Lungimea şi greutatea sarissei obliga soldaţii să o folosească cu ambele braţe, din acest motiv, ei purtau doar un scut mic, legat de gât şi de piept printr-un ham specific.
 
 
Singura lor armă disponibilă mai era o sabie  de tip kopis, scurtă şi curbată descendent. Înarmaţi cu o asemnea lance supradimensioantă, soldaţii dintr-o falangă trebuiau intruiţi special, iar comandanţii lor erau experţi în tactica privitoare acestor detaşamente. Înainte de confruntări, falanga mărşăluia întotdeauna în faţa celorlalte trupe.
 
Formaţiunea compactă prezenta un adevărat zid impenetrabil de lănci atât de lungi încât ţineau la distanţă orice fel de trupe adverse. Celebrul zid de sarisse, denumit Synaspismos, făcea ca falanga regilor macedoneni să invulnerabilă la toate atacurile frontale.
 
Noua metodă de atac în care avangarda armatei era alcătuită din soldaţi înarmaţi cu lăncile uriaşe ţinute puternic cu ambele braţe, a fost folosită cu succes deplin de către Alexandru cel Mare care a cucerit astfel Egiptul faraonilor, Persia şi regatele dinastiilor Paurava din nord-estul Indiei de atunci. Nici măcar unităţile de elefanţi de luptă aruncate împotriva cutezătorului macedonean de către regii indieni, nu au putut opri falanga pe câmpurile de bătălie.
 
Zidul viu şi mortal de sarisse a distrus formaţiunile de care de luptă ale persanilor în confruntarea istorică de la Gaugamela. Cu toate că Alexandru a introdus treptat în rândul trupelor sale o serie de arme şi tactici preluate din Asia, falanga a rămas baza armatelor elenistice, inclusiv după moartea marelui cuceritor.
 
Apogeu şi decădere
 
Eficienţa falangei avea să-şi facă prezenţa pe multe câmpuri de bătălie, chiar şi detaşamentele de lăncieri elveţieni aveau să acţioneze pe viitor după tacticile şi metodele acestei formaţiuni. Falanga macedonenilor nu era foarte diferită de falangele hopliţilor care apărau oraşele-stat greceşti.
 
Era doar mai bine antrenată şi organizată, şi bineînţeles, înarmată cu acea suliţă extralungă care băga spaima în trupele inamice. În plus, soldaţii Macedonului, purtau armuri uşoare care le permitau să mărşăluiască sau să se regrupeze mult mai uşor decât hopliţii greci. Cu toate acestea, inovaţiile tactice, precum şi dispariţia generalilor experimentaţi, au dus în cele din urmă la declinul falangelor.
 
Punctele lor slabe- atacurile din flancuri şi tendinţa de rupere a formaţiunii, când aceasta trebuia să traverseze în viteză terenuri accidentate, au dus în cele din urmă la dispariţia redutabilelor deteşamente macedonene. În plus, inamicii grecilor şi macedonenilor se obişnuiseră deja cu prezenţa falangăi pe câmpul de luptă, şi dezvoltaseră o serie de contra-măsuri ofensive.
 
 
Legiunile romane, disciplinate, perseverente şi ingenioase, au fost cele care au eliminat falanga macedoneană de pe scena confruntărilor armate ale Antichităţii. Legiunile Romei şi-au dovedit superioritatea în toate confruntările cu regatele elenistice.
 
Cea mai impresionantă încleştare a celor două corpuri de armate legendare avea să se petreacă în Bătălia de la Pydna ( anul 168 înainte de Hristos) din cadrul celui de al treilea Război Macedonean, când legiunile au reuşit să străpungă falangele, şi au pătruns între liniile de lăncieri, reuşind astfel să-şi impună superioritatea lor proverbială în lupta de aproape.
 
Apusul bătăliei a însemnat stingerea dinastiei Antigonizilor care descindea direct din Alexandru Macedon. Cu toate acestea, o serie de împăraţi romani, mari admiratori ai personalităţii celui mai grandios cuceritor al Antichităţii, au încercat să recreeze unităţi de falangeri. Între aceştia s-au remarcat împăratul Caracalla care a format o falangă de circa 16.000 de războinici născuţi în Macedonia şi comandaţi de ofiţeri botezaţi de el cu numele originale ale ofiţerilor lui Alexandru...
 
 
Severus Alexandru a mers mai departe, cu formarea unei falange de 30.000 de oameni, cu ajutorul căreia a câştigat unele victorii în războaiele cu parţii.
 
Istoria urma să-şi continuie cursul, oamenii să se războiască neîncetat, fapt ce a dus la dezvoltarea a noi concepte militare şi arme cât mai eficiente. Falanga a fost dată încet, încet uitării, fiind amintită pasager în amintirea faptelor şi personalităţii tânărului care s-a identificat aproape perfect cu un semizeu.