Neştiuta Americă: în lumea vânătorilor de recompense

Adaugă-ne ca sursă preferată în Google

Urmărește-ne in Discover

Începuturi britanice

Istoria vânătorii de persoane care se sustrăgeau urmărilor legale ale propriilor fapte începe undeva în Anglia secolului 13, când un individ trimis în judecată putea fi luat în custodie contra cost de un cetăţean care era responsabil de apariţia în tribunal a acuzatului. În caz că acuzatul nu era adus la tribunal sau fugea de pedeapsă, cetăţeanul care primise bani pentru ţinerea acestuia în custodie, era obligat să execute pedeapsa acuzatului…

• De la „delulu” la „cringe”: Cum ne-au schimbat englezismele și jargonul rețelelor sociale felul în care…

În zorii anului 1679 această cutumă străveche a fost schimbată, după ce Parlamentul Britanic a adoptat legile din Habeas Corpus Act, permiţând acuzaţilor să fie eliberaţi provizoriu în schimbul achitării unei sume de bani.

Imediat de la constituirea lor, Statele Unite au preluat mare parte din legile constituţionale britanice, inclusiv pe cele privitoare la infractori şi condiţiile juridice care-i priveau pe aceştia. În anul 1789, noua ţară tocmai adoptase aşa numit-ul American Judiciary Act, al cărui statut stipula condiţiile care-i priveau pe infractorii pasibili de a se sustrage pedepselor.

Atunci au apărut şi primii vânători de recompense de pe pământ american. Erau angajaţi ai agenţiilor particulare de detectivi şi se ocupau cu prinderea infractorilor fugari. Cea mai celebră instituţie de profil din acele vremuri era Agenţia Naţională Pinkerton.

Agenţii săi s-au remarcat prin hăituirea unor celebrităţi precum Jesse James (pe al cărui cap valora 5.000$, pe atunci o sumă considerabilă). Această agenţie a scris istorie la propriu, suplimentând de nenumărate ori forţele poliţieneşti şi dezvoltând tehnici şi modalităţi de urmărire folosite şi în prezent de către vânătorii de recompense.

„Bounty hunters” din perioada Vestului sălbatic    (Foto: Shutterstock.com)

La scurtă vreme după Războiul de Secesiune, autoritatea vânătorilor de recompense s-a răspândit pe întreg teritoriul Statelor Unite, fiind impulsionată de cazul Taylor vs. Taintor care fusese judecat de Curtea Supremă. Noile schimbări în legislaţie facilitau colaborarea dintre şerifii şi autorităţile locale şi oamenii care se angajau să devină vânători de infractori fugari.

Actul adoptat în urma procesului Taylor vs. Taintor stipula că odată ce a fost semnat un act oficial între autoritatea juridică şi vânătorii de recompense, cei din urmă aveau toate drepturile de a captura infractorii şi de a primi ulterior întreaga sumă de bani pusă pe capul acestora. Taylor vs. Taintor dădea drepturi sporite hăituitorilor care puteau să treacă graniţa oricărui stat, să intre pe proprietatea şi în casa urmăriţilor fără să aibă nevoie de mandate suplimentare, şi chiar să-i aresteze pe aceştia.

Vestul sălbatic    (Foto: Shutterstock.com)

Legile variau de la un stat la altul, dar diferenţele de cod procedural erau minore. În prezent, forul The Fugitive Recovery Network oferă întregul cod legal american care reglementează vânătoarea de infractori de la începuturi până în zilele noastre.

Dependenţa de „adrenadolari”

Departe de stereotipurile lansate de filmele şi romanele de profil, vânătorii de recompense din prezent trăiesc într-o lume cumva atipică. Au barurile şi cluburile lor, locurile publice de întâlnire, organizează conferinţe sezoniere, administrează forumuri de discuţii şi portaluri pe Internet, şi socializează intens în cadrul comunităţii lor, în ciuda concurenţei care se impune de la sine.

În S.U.A., asociaţiile de profil declară că în decursul fiecărui an, agenţii lor reuşesc să captureze circa 31.500 de infractori fugari, încasând sumele aferente fiecăruia. Totuşi, sub presiunea divereselor organizaţii politice, şapte state americane (Florida, Illinois, Kentucky, Carolina de Nord, Carolina de Sud, Oregon, Wisconsin) precumi districtul Columbia au restricţionat cu mult activitatea acestor „vigilantes” moderni, unele dintre statele enumerate interzicând până şi comercializarea tichetelor de recompense.

Alte state, precum Louisiana, cer ca vânătorii de recompense să poarte uniforme distincte, pe când în Texas sau Georgia, detectivii se bucură de drepturi aproape neschimbate încă din perioada de aur a Vestului Sălbatic.

Se estimează că la ora actuală, un vânător de recompense primeşte circa 10-20% din totalul sumei puse pe capul infractorului fugar, iar în aceste condiţii, un agent cu experienţă care instrumentează în medie 80-150 cazuri pe an câştigă în tot acest interval de timp între 50.000-80.000$.

Revolver cu şase gloanţe    (Foto: Shutterstock.com)

Munca se dovedeşte a fi una periculoasă şi obositoare, însumând între 80-100 ore pe săptămână. 

„Ca vânător de recompense, ai de aface cu vecini necooperanţi şi vulgari, eşti obligat să intri în contact cu oameni de-a dreptul imbecili, şi cauţi la nesfârşit oameni periculoşi prin medii sociale cu care un om normal nu vrea să aibă de aface nici măcar în glumă”, declară Bob Burton, director în cadrul The National Enforcement Agency.

Adevărata răsplată, după cum spune, constă în fluxul continuu de adrenalină resimţit de fiecare agent, atunci când capturează un fugar, la care Bob Burton se referă cu termenul specific de „adrenadollars”.

„Pentru fiecare dolar câştigat la arestarea cuiva resimţim alţi 1.000 sub forma adrenadolarilor”, comentează acesta amuzat.

Bob Burton este de fapt unul dintre cei mai temuţi şi respectaţi vânători de recompense americani. Este în această branşă de peste 25 ani, răstimp în care a adus în faţa justiţiei mii de delicvenţi. Anual, agenţii săi fac aproximativ 20.000 de arestări.

Pe baza propriilor estimări, vânătorii de recompense se consideră mai eficienţi decât forţele de poliţie. Cel puţin în anumite situaţii.

Arestarea unui suspect    (Foto: Shutterstock.com)

Pe baza datelor remise de către National Agency of Bail Enforcement Agents, circa 90% dintre urmăriţii generali sunt capturaţi direct sau indirect cu ajutorul vânătorilor de recompense. Un singur lucru nu poate face un vânător de recompense, anume acela de a acţiona în afara graniţelor Statelor Unite. Au fost câţiva temerari care au încercat asta, mulţi fiind arestaţi sau chiar ucişi.

Mai mult decât un vânător de infractori

Persoanele certatea cu legea sunt de obicei periculoase şi inventive atunci când se străduiesc să nu fie prinşi. Închisorile americane sunt locuri unde nimeni nu vrea să ajungă. Regimul este deosebit de sever, iar aplicarea legii se face de-a dreptul milimetric.

În aceste condiţii, infractorii sunt dispuşi să facă orice pentru a eluda detenţia, cu disperarea celui care nu mai are absolut nimic de pierdut în viaţă. Pentru a face faţă acestor provocări vânătorul de recompense trebuie să fie prindefiniţie o persoană policalificată. Înainte de a face orice mişcare decisivă, aceştia trebuie să-şi cunoască şi să-şi studieze bine subiecţii.

Încep prin a căuta adrese, numere de telefon, licenţe ale diverselor înmatriculări, numere de la sectoarele de protecţie socială pentru a afla ultimele date. După ce a identificat zona unde trăieşte subiectul, agenţii verifică adresa acestuia şi reţine locurile frecventate de infractor. Agenţii experimentaţi sparg adresele de e-mail ale acestuia, precum şi conturile de Internet.

Unii se folosesc de ultimele device-uri tehnologice precum dispozitive de ascultare a telefoanelor, sau ochelari cu infraroşu. Agenţii plătesc informatorii pentru orice indiciu care duce la capturarea ţintelor. În funcţie de importanţa informaţiei livrate, agentul cheltuieşte în medie între 20-300 $ pentru un pont.

Din considerente care ţin de propria securitate, majoritatea agenţilor poartă asupra lor arme de foc, cuţite sau alte arme albe de mici dimensiuni. Cu toate acestea, toţi agenţii susţin că cea mai valoroasă armă pe care o pot folosi constă în elementul surpriză.

Urmărirea şi capturarea infractorilor este în mod evident o ocupaţie de risc, dar se pare că violenţa nu mai este deloc un factor hotărâtor.

Agent de urmărire a infractorilor care se sustrag legii    (Foto: Shutterstock.com)

„Pentru majoritatea infractorilor periculoşi, gen criminali în serie, recidivişti sau liderii bandelor de stradă, nu se eliberează recompense pentru capturarea lor. În plus, situaţiile reale au arătat că de cele mai multe ori, chiar şi cel mai periculos individ alege instinctual să fugă când este încolţit, în loc să atace”, susţine acelaşi Bob Burton.

Un vânător de recompense nu are voie să ucidă un urmărit decât în cazul în care viaţa sa este pusă în primejdie. În plus, mai apar şi considerentele legale şi cele financiare. Integritatea fizică a căutatului garantează încasarea sumei complete a recompensei.

Vânătorii de recompense nu au voie nici să-i bată sau să-i agreseze fizic în orice fel pe fugarii justiţiei, pe motiv că aceleaşi legile americane îi vor obliga ulterior să plătească din buzunarul propriu cheltuielile medicale şi de spitalizare ale infractorilor vătămaţi corporal.

Cu toate acestea, au fost înregistrate destule cazuri de abuzuri din partea agenţilor, precum şi de agenţi răniţi sau chiar ucişi în cadrul procesului de identificare şi arestare.

Dar cum suntem într-o lume clădită pe legile şi tradiţile Vestului Sălbatic, aceste realităţi nu mai miră pe nimeni de acolo.

Cei buni şi cei răi sunt prinşi în cercul nesfârşit parcă al fugii şi capturării. Aproape ca într-un scenariu de Hollywood. Aproape dar nu identic…