Prima pagină Cultura

Cu măştile jos: arta de a minţi şi de a recunoaşte mincinoşii

09.30.2013 | ● Vizualizări: 18505
Cu măştile jos: arta de a minţi şi de a recunoaşte mincinoşii      (Foto:Shutterstock.com) + zoom
Galerie foto (4)

În ultimul timp, se spune că unul dintre principalii factori care au dus la dezvoltarea inteligenţei umane a fost complexitatea sociabilităţii umane. Şi cum unul dintre elementele inteligenţei sociale este machiavelismul, specia umană pare să fi evoluat având la bază decepţia şi capacitatea de a-i induce pe ceilalţi în eroare, cu scopul de a-ţi asigura propria supravieţuire.

Recent, un studiu publicat anul acesta a analizat tocmai fenomenul minciunii din perspectivă evoluţionistă. Rezultatele cercetării, realizat de Luke McNally şi Andrew L. Jackson, au indicat că minciuna a ajutat oamenii să se înţeleagă mai bine încă de la începutul speciei noastre. De ce? Pentru că micile minciuni ne aduc avantaje importante. Oamenii folosesc neadevăruri pentru a flata, pentru a câştiga încrederea celor din jur şi pentru a se face mai atrăgători în ochii şefilor şi în cei ai potenţialilor parteneri. 

De fapt, Robert Trivers, specialist în biologia evoluţionară, susţine că oamenii au dezvoltat mecanismul de autoamăgire pentru a învăţat să îi mintă mai bine pe ceilalţi fără a da semne de înşelăciune. Cu alte cuvinte, noi toţi am învăţat să minţim atât de bine, încât chiar şi noi să credem o parte din propriile noastre invenţii.

Cu măştile jos: arta de a minţi şi de a recunoaşte mincinoşii     (Foto:Shutterstock.com)



De obicei, atunci când nu suntem siguri că interlocutorii noştri ne spun adevărul, urmărim să vedem dacă aceştia dau semne că ar fi anxioşi. Avem impresia că un mincinos va transpira, se va fâstâci şi astfel va fi uşor de identificat. Din păcate, însă, nu ne putem baza doar pe aceste indicii pentru a ne putea da seama de adevăr. Pur şi simplu, unii oameni sunt atât de stăpâni pe ei când mint, încât nu experimentează niciun fel de teamă sau anxietate. Alţii se mint chiar şi pe ei şi atunci nu dau niciun semn de decepţie deliberată, în timp ce alţii, chiar dacă spun adevărul, sunt stresaţi sau se tem şi atunci devin anxioşi. 

Una peste alta, a minţi nu este neapărat o acţiune stresantă, dar asta nu însemnă că ea nu este dificilă. Din contră, minţitul poate fi foarte solicitant din punct de vedere cognitiv. 

Cu alte cuvinte, a minţi este o sarcină grea deoarece trebuie să gândim mult, să inventăm şi să ţinem minte tot ceea ce am născocit. 

Aşadar, se pare că nu nervozitatea ar trebui să o analizăm atunci când vrem să demascăm un mincinos, ci semnele care indică faptul că individul se gândeşte profund pentru a găsi o strategie salvatoare. 

Care sunt aceste semne?

Minciuna poate fi solicitantă din punct de vedere cognitiv pentru că trebuie să suprimăm adevărul în timp ce construim un neadevăr plauzibil care să nu contrazică nimic din ceea ce ştiu ceilalţi din jurul nostru. În plus, odată ce am născocit minciuna, trebuie să avem grijă nu numai să o spunem într-o manieră credibilă, dar şi să ţinem minte întreaga poveste. Aşadar, această acţiune necesită timp şi concentrare, iar pentru că întregul proces mănâncă multe resurse, ne reduce performanţele altor sarcini cum ar fi gesticularea. 

În „The Folly of Fools: The Logic of Deceit and Self-Deception in Human Life”, Robert Trivers explică faptul că atunci când suntem stresaţi avem obiceiul de a clipi mai des. Cu toate acestea, atunci când realizăm sarcini cognitive dificile (cum ar fi rezolvarea problemelor de fizică) avem tendinţa de a clipi mai rar. Studii recente realizate asupra minciunii sugerează că şi atunci când minţim clipim mai des, ceea ce este şi firesc având în vedere că mai sus am stabilit că minciuna necesită un proces cognitiv complex. 

În aceeaşi ordine de idei, deşi anxietatea ne determină să fim agitaţi, inventarea unei minciuni are efectul opus. De ce? Pentru că ne concentrăm asupra minciunii pe care o spunem şi ne controlăm mai bine. Ca urmare a acestei încărcături cognitive, s-a constatat că în timpul studiilor, bărbaţii folosesc mai puţine gesturi atunci când mint, în timp ce ambele sexe au tendinţa de a avea pauze mai lungi în vorbire. 

Aşadar, deşi suntem tentaţi să urmărim semne care ne indică faptul că interlocutorul este stresat, precum gesticularea excesivă, în realitate, cel puţin în cazul celor care mint bine, ar trebui să fim atenţi la cât de concentraţi sunt. 

De aceeaşi părere este şi psihologul Richard Wiseman, autorul cărţii „59 Seconds: Change Your Life in Under a Minute”. Acesta susţine că, în general, mincinoşii nu îşi mişcă mâinile şi picioarele prea mult, fac gesturi rezervate, repetă de multe ori aceeaşi frază, dau răspunsuri scurte şi lipsite de detalii, formulează cu întârziere un răspuns şi ezită mult. În plus, ei simt mereu nevoia de a se distanţa de propria minciună, adoptând un limbaj impersonal. Prin urmare, persoanele care recurg la minciuni au tendinţa de a folosi cât mai des cuvinte precum „eu” sau „al meu” şi de a înlocui numele indivizilor implicaţi cu pronume. 

Mai mult, un mincinos va încerca să rămână în „zona ambiguităţii”, evitând să dea răspunsuri complete, dând mereu acelaşi răspuns sau chiar răspunzând cu o întrebare.

Cu alte cuvinte, ceea ce spune şi Wiseman este că pentru a detecta minciuna trebuie să uităm de semnele de tensiune sau anxietate. În schimb, un mincinos s-ar putea să semene mai mult cu un gânditor care încearcă să ne convingă folosind un ton impersonal şi o ambiguitate demnă de un politician de succes. 

Ce trebuie făcut când observăm aceste semne la interlocutor?

Ei bine, experţii spun că cea mai bună abordare presupune ca noi să îi încurajăm pe presupuşii mincinoşi să povestească mai multe despre întâmplare, adică că îi determinăm că facă un efort cognitiv şi mai mare. În acest fel îi putem face să ajungă într-un punct în care semnalele care trădează minciuna să fie exagerate şi evidente. 

Că măştile jos: arta de a minţi şi de a recunoaşte mincinoşii     (Foto:Shutterstock.com)

Iată câteva metode concrete prin care putem identifica un mincinos:

1. Putem să îi determinăm pe interlocutorii suspectaţi de minciună să spună povestea invers, începând de la final şi până la început, pas cu pas. În acelaşi timp, ar trebui să ne cerem să ne dea cât mai multe detalii, să punem întrebări deschise care să-l determine să vorbească cât mai mult, să formeze informaţii complexe. 

De asemenea, întrebările generale sunt puse primele, pentru ca apoi ele să fie urmate de cele specifice. Mici pauze în vorbire l-ar putea face pe cel din faţa noastră să se simtă obligat să umple golurile, aşa că putem da din cam aprobator aşteptând ca acesta să mai adauge detalii.

Această tehnică dezvoltată de profesorul Edward Geiselman şi Ronald Fisher, de la UCLA creşte încărcătura cognitivă şi îl solicită la maximum pe interlocutor. 

2. Deşi oamenii care mint încearcă să nu vorbească prea mult, ei tind să dea justificaţii spontane pentru ceea ce spun fără a li se cere asta. 

3. Uneori, aceste persoane sunt tentate să repete întrebarea care tocmai li s-a pus pentru a mai câştiga timp. Aşadar, în timpul unei astfel de discuţii nu ar fi rău să fim atenţi la acest aspect. 

4. În acelaşi timp, Geiselman susţine că „mincinoşii încearcă să citească interlocutorul pentru a vedea dacă acesta îi crede sau nu”. Prin urmare, dacă persoana în cauză este bănuită ea va căuta să obţină aprobarea interlocutorului la fiecare pas. 

5. Adesea, persoanele care recurg la minciuni, mai întâi îşi construiesc povestea neadevărată, motiv pentru care la început vor povesti mai rar. Apoi, odată ce au creat un fir al naraţiunii vor vorbi din ce în ce mai repede şi mai stăpâni pe sine.

Oamenii care spun adevărul nu se grăbesc când vorbesc şi nu îşi schimba luxul cuvintelor pe durata unei fraze. Însă indivizii care spun un lucru neadevărat vorbesc lent, pe măsură ce ţes minciuna, având grijă în acelaşi timp să urmărească reacţia celor din jur.

6. De asemenea, oamenii necinstiţi au tendinţa de a lăsa frazele neterminate, de a-şi strânge buzele atunci când li se pune o întrebare dificilă sau de a se juca cu părul. 

Totodată, Geiselman a mai explicat că atunci când un presupus mincinos gesticulează spre sine, şi nu spre exterior, atunci el dă semna că încearcă să îşi înşele interlocutorul.

7. Atunci când oamenii care spun adevărul sunt acuzaţi pe nedrept că mint ei sunt dispuşi să dea şi mai multe detalii pentru a-i convinge pe cei din jur de nevinovăţie. În schimb, persoanele care mint evită să dea detalii, iar dacă este nevoie vor apela la un fel de şantaj emoţional pentru a nu fi nevoiţi să continue discuţia. 

8. Atunci când primesc întrebări dificile, oamenii nevinovaţi sunt tentaţi să se uite în altă direcţie pentru că au nevoie de concentrare până îşi pot formula un răspuns. Oamenii care mint, în schimb, se uită în altă direcţie un timp foarte scurt, pentru a părea că stau prea mult să se gândească. 

Cine sunt mincinoşii?

Scott Barry Kaufman, de la NYU, susţine că rezultatele mai multor studii sugerează că persoanele care se pricep cel mai bine la inventarea minciunilor fac parte din acel grup de oameni capabili să gândească profund şi bine, să vină rapid cu rezolvări la probleme şi să fie spontani. Da, exact, este vorba de persoanele creative

Cu măştile jos: arta de a minţi şi de a recunoaşte mincinoşii     (Foto:Shutterstock.com)

Rezultatele studiilor lui Kaufman sunt susţinute şi de Dan Ariely, autorul cărţii „ The (Honest) Truth About Dishonesty: How We Lie to Everyone—Especially Ourselves”: „Ia gândiţi-vă, cine poate relata cele mai bune întâmplări? Persoanele creative pot spune poveşti mai bune, iar asta ne-au indicat şi studiile. Am constatat asta când ne-am dat seama că studenţii creativi trişează mai mult. Am descoperit că atunci când am folosit stimulenţi pentru a creşte creativitatea, am crescut şi necinstea”, a declarata acesta.

Ei bine, şi dacă tot am adus vorba de creativitate şi minciuni nu ar trebui să trecem cu vederea un studiu canadian din 2010 a scos la iveală faptul că părinţii îşi pot da seama de datura creativă a copiilor lor în funcţie de cât de repede învaţă să mintă. 

Şi anul acesta, un alt studiu, realizat Angela Evans, de la Universitatea  Brock, şi Kang Lee, de la Universitatea Toronto, a indicat acelaşi lucru: micuţii care spun devreme minciuni au capacităţi cognitive mai avansate. Procesele cerebrale implicate în minţit sunt un indicator care arată inteligenţa copilului, întrucât acesta va începe să mintă atunci când va simţi că poate să susţină propria variantă de adevăr.