Home » Cultură » Mihai Viteazul: salvator şi victimă a Europei

Mihai Viteazul: salvator şi victimă a Europei

Publicat: 19.02.2014
Rar găsim o personalitate istorică autohtonă atât de controversată precum Mihai Viteazul. Victimă în egală măsură a exagerărilor cu orice preţ de care s-au făcut vinovaţi istoricii regimului comunist, precum şi al campaniilor voite de minimalizare şi defăimare a eroilor noştri, practicate cu osârdie aproape kominternistă de cei care ne rescriu astăzi istoria, Mihai Viteazul rămâne un subiect fabulos şi generos pentru orice însetat de adevăr. Mult s-a vorbit şi scris despre victoriile Viteazului, despre marea sa Unire şi despre tristul şi nedreptul său sfârşit, şi mult se va mai scrie şi de acum încolo. Unul dintre numeroasele aspecte mai puţin cunoscute ale lui Mihai Viteazul ţine de importanţa pe care a avut-o acest voievod pe plan internaţional. Căci luptele şi viziunile sale politice au influenţat puternic jocurile politice ale puternicilor lumii de atunci.
 
 
Voievozii necunoscuţi care au vrut Unirea înainte de Mihai Viteazul
 
 
Foarte puţini români cunosc vechimea numelui de România, ca entitate statală apărută (în linii mari) în graniţele locuite din vechimi imemoriale de către daco-geţi. Uniunea statală realizată (chiar dacă a avut o durată efemeră) de geniul naţional-militar al lui Mihai Viteazul, fusese semnalată pentru conştiinţa europenilor, încă din anul 1250, când Rudolf din Eims folosea în premieră termenul de „Rumunja”. După o îndelungată pauză în timp   numele de „Rumunja” a fost apoi preluat de cronicari precum Ioannes Tomska Saski şi Martin Felmer la începtut de secol XVIII cu privire la „Moldova şi Valahia, Transilvania şi o mare parte din Ungaria de astăzi” (Partium-ul istoric).
 
În perioada medievală şi nu numai, pentru europeni ca dovadă a unităţii etnice, locuitorii de pe ambii versanţi al lanţului Carpaţilor era cert că se vor uni cu uşurinţă „pentru identitatea limbii” (Petru Perembski) a tradiţiilor şi aspiraţiilor.
 
Încercările de spargere a tendinţei fireşti de unire a românilor au fost sistematic sabotate îndeosebi de către regii Ungariei prin implantarea de colonişti secui şi saşi în mediul feudal românesc din Ardeal, prin persecutarea agresivă a credincioşilor ortodocşi, îndeosebi a clerului acestora, mergându-se în anul 1428, până la confiscarea averilor nobililor maghiari care ţineau „pe moşiile lor, preoţi ortodocşi”.
 
Gravură de epocă cu Bătălia de la Giurgiu, câştigată categoric de Mihai    Gravură de epocă cu Bătălia de la Giurgiu, câştigată categoric de Mihai

 
Trecem (mult prea uşor, se pare) peste încercările nenumărare de maghiarizare forţată a românilor, de sclavizare a lor ( şerbii !), de limitare a libertăţii individuale (legarea de moşie, sau de restricţiile impuse de stăpânirea ungară asupra legăturilor comerciale pe care le aveau centrele săseşti cu Valahia şi Moldova). În aceeaşi linie de lichidare a oricărei posibile uniri a românilor din cele trei mari voievodate, se înscriu şi tendinţele repetale ale regatului polon de înfeudare a Moldovei sau cele de cucerire a voievodatelor întreprinse de otomani.
 
Subiect fabulos, dar din motive necunoscute insuficient cercetat de istoricii români din prezent, fenomenul unirii voievodatelor a fost unul prezent în conştiinţa naţională a tuturor valahilor, cu mult timp înainte de reuşita lui Mihai Viteazul.
Astfel, devin deosebit de interesante tendinţele unor urmaşi de-ai lui Ştefan cel Mare, precum voievozii Bogdan cel Orb (1504-1517), Ştefan Rareş (1551-1552), Ştefan Lăcustă (1538-1540) şi Alexandru Cornea (1541), care în ciuda scurtelor lor domnii s-au luptat nu doar să păstreze graniţele Moldovei, ci şi să-şi extindă autoritatea în spaţiul istoric românesc, profitând politic de completa prăbuşire a regatului Ungar de după bătălia de la Mohaci.
 
Toţi principii şi voievozii români au preferat ca în anul 1526 să aibă o neutralitate binevoitoare faţă de sultanul Soliman Magnificul, asistând la dispariţia temporară de pe scena istoriei a vecinului catolic care ocupa abuziv Transilvania de secole. Pentru ei, coroana maghiară reprezenta o ameninţare mult mai gravă decât cea otomană (mai ales dacă ţinem cont de statulul favorizat, de Case ale Păcii – Dar-al ahd, de care se bucurau Valahia şi Moldova în faţa Imperiului Otoman).
 
Un alt susţinător al unirii tuturo românilor, a fost voievodul moldovean Petru Rareş care la un moment dat reuşise să se facă domn peste 210 localităţi din Transilvania. Cronicile maghiare spun mult despre acest voievod : 
La trecerea trupelor lui Rareş în anul 1529, toţi atârnă de el şi nimeni nu poate mişca altfel, iar acei valahi din cauza limbii comune cu uşurinţă s-au unit cu el făcând o uniune”.
 
Mulţi observatori contemporani lui Petru Rareş, precum Paulo Giovio notează că „moldoveanul cerea ţara pentru el” şi cerea comunităţilor săseşti să „nu stîrnească mânia noastră, şi să respecte drepturile oamenilor noştri, că ce alt domn puteţi avea?
 
Desen de epocă cu Bătălia de la Târgovişte    Desen de epocă cu Bătălia de la Târgovişte

 
De fapt, Petru Rareş a fost foarte aproape de a reuşi unirea tuturor românilor, pe calea militară în prima sa domnie, şi pe cea diplomatică în cea de-a doua. Căci în anul 1542, fruntaşii românilor transilvăneni au acceptat propunerile de apropiere făcute în numele lui Rareş şi al voievodului muntean Radu Paisie (1535-1545), aceştia declarând:
În mod  deschis şi prin voinţa tuturor, voim să facem dietă şi să facem comerţ cu aceste regate”, măsură care ar fi dus la desfinţarea vămilor controlate d ecoroana maghiară.
 
Cu toate că moartea lui Petru Rareş a murit fără ca acest deziderat să fi fost înfăptuit, ideea sa a fost preluată de cei doi fii ai săi, Iliaş Rareş (1546-1551) şi Ştefan Rareş. Conform generalului Castaldo, care invadase su trupe Transilvania, aceşti doi succesori ai lui Rareş reprezentau alături de voievodul muntean Mircea Ciobanul, pericole serioase pentru politica Habsburgilor în reginea voievodatelor româneşti
. Aceştia au fost de fapt iniţiatorii răscoalei antiimperialiste a românilor ardeleni din anul 1552. Decăderea militară a Moldovei în urma războiului cu turcii din anii 1572-1574 a dus la jefuirea în valuri de către turci şi tătari. Împlinirea unirii avea să revină ca sarcină Ţării Româneşti prin personalitatea providenţială a fiului lui Pătraşcu Vodă.
 
 
„Dacul cel Rău” deranjase planurile germano-catolicilor
 
 
În ultimele decenii ale secolului al XVI-lea, politica europeană de atunci se caracteriza prin reluarea confruntărilor habsburgo-otomane, atât unii, cât şi ceilaţi urmăreau deţinerea supremaţiei în regiunile central estice europene (în speţă teriotoriul fostului regat ungar) şi sud-est europene, adică Valahia şi Moldova. 
 
Din aceste motive politico-strategice, prezenţa şi importanţa Ţărilor Române nu putea scăpa atenţiei forţelor beligerante. Aflăm aşadar din cronica raguzanului Giovanni de Marini Poli, că cele trei voievodate pot aduna peste 100.000 de războinici valoroşi (un număr considerabil pentru acele vremi), precum şi că prin cucerirea lor de către Habsburgi s-ar priva astfel aprovizionarea otomanilor cu alimente şi nutreţ pentru cai.
 
Încă o dată, ţinuturile noastre erau nimic altceva decât miză importantă şi câmpuri de. bătălie pentru puternicii Europei şi ai Asiei.
Singura soluţie care se impunea pe atunci, a fost ridicarea la luptă armată pentru evitarea dispariţiei statale, pericol impus aproape în egală măsură de Imperiul Otoman, Imperiul Romano-German, şi regatul polon. Amintesc că doar între anii 1580-1590, când era apogeul scoaterii la mezat a tronurilor Moldovei şi Munteniei, s-au jefuit din voievodate peste 3.450.000 galbeni…
 
La această sumă colosală se adăugau obligaţiile pentru Înalta Poartă, concertizate sub forma plătirii haraciului.
În faţa acestor realităţi, Mihai Viteazul s-a angajat într-un adevărat conflict sângeros de lungă durată cu otomanii.
Singur în faţa unuia dintre cele mai puternice imperii din vremurile sale, Mihai Viteazul s-a văzut nevoit precum Mircea, Vlad şi Ştefan, să ceară ajutor material şi militar Apusului.
 
Oastea lui Mihai Viteazul, picutră de Georghe Tăttărăscu    Oastea lui Mihai Viteazul, picutră de Georghe Tăttărăscu

 
Pentru ca, la fel ca iluştrii săi înaintaşi, Viteazul să se vadă în cele din urmă profitat, trădat, furat şi lăsat singur în faţa tăvălugului otoman de către aceeaşi Europă Apuseană protestant-catolică.Europă care nu dorea de fapt protejarea valahilor ortodocşi, ci sacrificarea lor prin transformarea voievodatelor româneşti într-o zonă tampon de care să se lovească mereu otomanii distrugând-o treptat.
 
Astfel, Europa Apuseană scăpa de o populaţie incomodă, care refuzase secole întregi de tentative nereuşite de catolicizare (mai ales românii transilvăneni), concomitent cu slăbirea aparatului de luptă otoman care nu de puţine ori fusese înfrânt de naţia nesupusă şi dârză a valahilor.
 
Cu toate că la Praga şi Cracovia era cunoscut planul unionist al lui Mihai pe baza rapoartelor agenţilor imperialo-papali Germanico Malaspina şi Sigismundo della Torre, liderii europeni nu au susţinut decât în primă instanţă noţiunea unui stat unitar românesc, condus de un lider român.
 
După numeroasele sale succese, Mihai a fost sacrificat pentru interesele meschine ale Habsburgilor în zonă, căci aceştia au anticipat că odată stabilizat statul român, un conducător puternic şi experimentat în lupte precum Mihai Viteazul nu le-ar mai fi permis amestecul în treburile interne ale valahilor, plus nu ar fi tolerat continuarea jefuirii bogăţiilor Transilvaniei, odată cu izgonirea nobilimii alogene maghiare constituită cu de la sine putere în clasă opresoare de secole a etnicilor români.
 
Celebrul portret de la Praga din anul 1601 al lui Mihai Viteazul    Celebrul portret de la Praga din anul 1601 al lui Mihai Viteazul

 
Este deci limpede şi clar că Habsburgii care dominau pe atunci prin Imperiul Romano-German, mare parte din Europa continentală, iar prin Spania controlau Lumea Nouă, coastele Africii şi Indiile Orientale, nu vroiau existenţa unui stat centralizat, necontrolabil  şi independent la graniţele lor.
 
Mihai Viteazul, cel numit „Malus Dacus” adică Dacul cel Rău în lb. latină, de cronicile maghiare ale vremii (încă o dovadă istorică atât asupra faptului că în Evul Mediu românii erau percepuţi de vecinii lor drept urmaşi direcţi ai dacilor, cât şi asupra politicii anti-imperialiste a Viteazului) a fost ucis în mod laş şi absolut inutil, doar pentru a nu periclita cumva intersele austro-germano-polone în Ţările Române.  
 
 
Atunci când somnul naţiunii…naşte monştri
 
 
Atitudinea şi optica împăratului Rudolf al II-lea, faţă de Mihai Viteazul merită un pic de atenţie. Acest Habsburg era un personaj bizar, un introvertit supraponderal înclinat mai mult spre alchimie, ocultism şi discuţii metafizice decât spre politică. Cu toate că Mihai Viteazul l-a acceptat drept suzeran în schimbul armelor şi mercenarilor pentru apărarea creştinătăţii de turci, Rudolf nu doar că nu şi-a ţinut promisiunile, dar se pare că nu a fost deloc străin de asasinarea lui Mihai Viteazul.
 
Oricum, este sigur faptul că generalul albanez Gjerj Basta, un supus fidel al Habsburgilor nu a îndrăznit să-l ucidă fără voie de sus pe Mihai Viteazul, care era în pragul uciderii sale comandant imperial cu autoritate totală în Transilvania, fiind investit chiar de Rudolf al II-lea. Misterul asupra celul care a dat ordinul de asasinarea al Viteazului persistă şi astăzi. Se ştie sigur însă pe baza documentelor istorice, că eroul de la Călugăreni, Giurgiu, Şelimbăr şi multe alte bătălii a fost victima unor maşinaţiuni ordinare care au constat inclusiv în plasarea de scrisori false în cortul său.
 
Pirma stemă a voievodatelor româneşti unite la 1600 de Mihai Viteazul    Pirma stemă a voievodatelor româneşti unite la 1600 de Mihai Viteazul

 
Chiar şi după moarte, prin ecoul faptelor sale, viteazul voievod s-a impus Europei de atunci drept cel mai valoros comandant de oşti al vremurilor sale, singurul de altfel care administra înfrângeri pe bandă puternicului aparat militar otoman.
Rămâne însă în istorie perfidia şi lipsa unei strategii pe termen lung de care s-a făcut vinovată dinastia de Habsburg. Aceeaşi dinastie imperială care l-a tratat mizerabil pe Mihai Viteazul atunci când s-a simţit stăpână pe situaţie, dar îl gratulau cu felicitări şi promisiuni când simţeau pericolul otoman care se apropia de tronul lor.
 
Nu a contat pentru ei fidelitatea Viteazului, care continua să creadă în bunele intenţii ale Europei, chiar şi atunci când era în apogeul puterii sale şi putea să facă oricând o pace durabilă cu Stambulul în detrimentul definitiv al întregii Europei Apusene.
Poate că ar fi trebuit să se încreadă mai mult în turci, care s-au dovedit mai mereu cei mai buni şi înţelegători duşmani ai noştri de-a lungul istoriei. Turcii care s-au dovedit de altfel mult mai credincioşi înţelegerilor cu voievozii români decât ungurii, polonezii, austriecii, germanii, ca să nu mai pomenesc de ruşi…
 
Altfel ar fi fost nu doar istoria românilor, dar mai ales a întregii Europe, dacă Mihai Viteazul aflat în apogeu militar şi politic ar fi acceptat un foarte posibil tratat avantajos cu Stambulul, în care s-ar fi angajat să lase ordiile otomane să treacă nestingherite prin ţările române în drum direct spre inima Europei.
 
Dacă în urma unei ipotetice dar deloc improbabile recunoaşteri a independenţei depline a voievodatelor sale, Mihai  s-ar mai fi angajat să-i susţină pe turci cu provizii, sau trupe, Europa ar fi fost cucerită în maximum trei ani, căci maşina de război otomană din acele vremuri la care s-ar fi adăugat experimentaţii războinici valahi nu ar fi întâmpinat niciun obstacol serios. Europa de atunci nu ar fi avut armate capabile să stăvilească Imperiul Otoman care era pe atunci încă la apogeul său istoric.
 
Dar cel mai mare erou al românilor a ales să fie fidel celor pe care din prea multă bunăvoinţă i-a ales drept aliaţi şi suzerani. Fidelitate care l-a costat în final trădarea şi moartea.
 
Gravură de epocă care reproduce asasinarea lui Mihai Viteazul la Câmpia Turzii    Gravură de epocă care reproduce asasinarea lui Mihai Viteazul la Câmpia Turzii

 
Referitor la tristul şi ruşinosul asasinat politic de la Câmpia Turzii, trebuie şi merită amintit un amănunt puţin cunoscut publicului larg. Primul soldat care sa sărit să-l apere cu propriul trup pe domnul tuturor românilor primind pentru gestul său de credinţă şi curaj „patru răni de la cruzii valoni, dintre care una periculoasă în ceafă lângă gât” a fost comandantul pedestraşilor unguri credincioşi viteazului – Ludovic Rakoczy, ai cărui urmaşi Gheorghe Rakoczy I şi Gheorghe Rakoczy II au ajuns principi ai Ardealului nu au renunţat nici ei, alături de alţi domnitori ai Munteniei şi Moldovei, la visul lui Mihai Viteazul, reunirea Daciei Mari!
 
Asasinatul s-a dovedit nu doar inutil, ci şi de-adreptul păgubos pentru europeni, căci conform cronicilor lui Edward Barton agent de informaţii englez şi reperezentant oficial al Angliei la Stanbul:
Din cauza morţii sale, poporul valah doreşte încă mai puţin să accepte protecţia Împăratului Rudolf al II-lea, temându-se de el mai mult decât de sultan”. QED!
 
Bibliografie:
 
Mihai Viteazul – Restauratorul Daciei şi al Bisericii Strămoşeşti : Prof. doctor în istorie Marin Alexandru Cristian
Cronicari munteni
Cronici turceşti privine ţările române
Dietele Transilvaniei ţinute sub domnia lui Mihai Viteazul: Ioachim Crăciun, Bucureşti, 1939.
Relaţiile politice ale Angliei cu Moldova, Ţara Românească şi Transilvania între secolele XVI-XVII: Ludovic Demeny, Paul Cernoveanu, Bucureşti, 1974
Istoria turcilor: Mehmet M.A. Bucureşti 1976
Singur împotriva Europei: Dr. Mircea Dogaru: Bucureşti 2005
Călugărenii subt o nouă înfăţişare: Constantin Zagoriţ, Ploieşti, 1940
 
 
Urmărește DESCOPERĂ.ro pe
Google News și Google Showcase