A existat ceva extrem de important pentru cei care, în 1992, au venit de departe să-l salute pe Regele Mihai: felul în care aceşti oameni înstrăinaţi de viţă nobilă urmau să-şi lege viaţa de cea a României. Calea prin care îi vor oferi un exemplu de eleganţă, de moralitate, de implicare, de decenţă, de strălucire, de nobleţe. Exemplul viu, nu cartea cu poze. Fiinţa, nu eticheta. Visul, nu închipuirea.
Această scenă, în care joacă un băieţel frumos şi carismatic, în vârstă de cinci ani, ar fi putut fi începutul unui film.
Povestea monarhiei şi povestea României. Fără prinţi şi fără vise