O carte pe zi: „Staţia Tokyo. Jurnal de ambasador”, de Radu Şerban. ”Fratele meu a stăruit să-i descriu viaţa în Japonia, oamenii, oraşele, obiceiurile, cultura, peisajele şi, mai ales, trăirile interioare”

Născut în 1951 (într-o familie de preoţi ortodocşi, fratele său fiind primul episcop al României în SUA), Radu-Petru Şerban a fost ambasadorul României în Japonia, în perioada martie 2012 – august 2016. Doctor în economie şi diplomat, a publicat peste 20 de cărţi de economie, poezie şi religie. Inclusiv despre Japonia a mai publicat o carte, în 2016, scrie Mediafax.

Volumul de faţă nu este, din fericire, o dare de seamă şi nici o înşiruire de informaţii mai mult sau mai puţin suprinzătoare culese din cărţi sau din internet, înainte de toate pentru că, din fericire, fostul ambasador este unul dintre reprezentanţii acestei profesii cu o largă cultură, capabil să înţeleagă şi să explice diferenţele faţă de o civilizaţie care nu este numai diferită de a noastră şi a europenilor, ci, până la urmă, copleşeşte. (Citiţi, de pildă, separat, unul dintre cele patru texte din Anexe, cel despre Haiku pe firmamentul literaturii române – veţi avea impresia că vă aflaţi în faţa unei istorii literare).

• Gardieni, creatori și simboluri ale puterii: Dragonii nu au fost întotdeauna personaje negative
• Ziua în care Alexandru Ioan Cuza a introdus învăţământul obligatoriu şi gratuit. Ce păţeau părinţii care…

„Fratele meu a stăruit să-i descriu viaţa în Japonia, oamenii, oraşele, obiceiurile, cultura, peisajele şi, mai ales, trăirile interioare într-un mediu exotic, dincolo de cotidian, dincolo de Siberia, în «Ţara Miracolelor», la «Originea Soarelui», cum s-ar traduce numele ţării, Nippon. Mă adresez lui, iar dacă alţii vor citi, îi salut pe meridianul mărturisirilor, cu şapte fusuri orare spre Est. Redescopăr vocaţia riscului intelectual şi ies în lume cu nedisimulatele-mi gânduri. Voi răsădi ceva din mine în ceea ce scriu, uneori răscolind prin garderoba nostalgiilor şi orgoliilor ponosite”.

Volumul este unul de memorii, prin urmare adună, cronologic, experienţele trăite, cu şirul neîntrerupt de surprinze, de la sosirea la Tokyo, la ceremonialul strict al prezentării scrisorilor de acreditare, la vizita în ţinutul Fukushima (cel cu explozia centralei nucleare din 2011) şi multe altele – aproape din oricare cititorul reţinând elemente surprinzătoare ale unor cutume şi mentalităţi diferite.

Iată un pasaj din primirea la Împărat: „În sfârşit, la 23 aprilie, ora 14,30, m-a primit împăratul la acreditarea oficială. Valoarea unuia din cele mai importante momente din viaţă se tripla prin coincidenţa cu ziua de naştere a fiului meu şi cu sărbătoarea Sfântului Gheorghe. Întreg ritualul s-a derulat armonios după protocolul Curţii Imperiale, doar conversaţia finală, tête-à-tête devenind informală şi personalizată. M-au preluat cu caleaşca imperială dintr-o clădire veche de patrimoniu de lângă Gara centrală. Deşi ploua mărunt, turişti curioşi care citiseră pe site-ul Casei Imperiale, salutau vesel cu mâna, fotografiau sau filmau de sub umbrele, de o parte şi de alta a traseului. Bulevardul Hibiya fusese blocat puţin, pentru a-l traversa cu caleaşca, iar câţiva piloni masivi de granit ce-l străjuiau fuseseră dislocaţi spre intrarea principală a palatului imperial (Kōkyo), peste podul de piatră Nijubashi (podul dublu), cel mai renumit pod din Tokyo, deschis doar la ocazii speciale. De două ori pe an, cetăţenilor de rând li se permite traversarea sa, pe 2 ianuarie, ( Anul Nou), şi 23 decembrie (Ziua Suveranului). La traversarea parcului, aranjaţi cu grijă şi simţ artistic, pinii tunşi asimetric întindeau braţe, salutându-ne cu palmele-nfrunzite, lopeţi cu pâini verzi scoase din cuptorul ospitalităţii. (…) Bucureşti. Înveşmântat în ţinuta de gală «morning coat», cumpărată de pe strada Oxford din Londra (pantaloni în dungi, cravată argintie şi frac), conversam în caleaşca tapisată în mătase aurie, cu doamna Misuzu Iwami, maestru de ceremonii, care mă vizitase la Ambasadă pentru repetiţii. În urma noastră, în altă caleaşcă, cinci diplomaţi ai Ambasadei veneau să asiste la ceremonie”.

Materia este împărţită pe ani – Anul dragonului, Anul şarpelui, Anul calului, Anul oii, Anul maimuţei – cărora li se adaugă cele patru anexe, dldora şi ele de informaţii – de pildă, prima, scrisoarea către frate, detaliază ceremonialul prezentării scrisorilor de acreditare şi parcă am coborî într-o altă lume.

Un volum seducător, doldora de informaţii, constatări, trăiri, emoţii, pertinente judecăţi de valoare despre cultura muncii la japonezi, despre cultură, despre românii din Japonia şi multe altele. În care descoperim şi analistul economic.

Radu Şerban – „Staţia Tokyo. Jurnal de ambasador”. Editura Cartea românească. Colecţia Cartea de memorii. 406 pag.