”Podul cu vechituri” de Dan C. Mihăilescu – o carte pe zi

Dan C. Mihăilescu este un personaj foarte cunoscut, îndeosebi datorită anilor îndelungaţi în care a apărut zi de zi pe ecranele Protv-ului cu rubrica sa permanentă „Omul care aduce cartea”. În urmă cu doi ani a suferit un accident vascular cerebral din care a reuşit să iasă, după sute de zile şi nopţi de spitalizare şi extenuante ore de kinoterapie şi fireşte, dezamăgiri şi deznădejde, cu mintea la fel de vie. În mod certe şi cu o altfel de percepţie asupra vieţii care i-a fost dăruită, potrivit Mediafax.

• Disney era aproape de colaps. „Cenușăreasa” a fost filmul care l-a salvat
• Jack Broughton, părintele boxului modern. A transformat luptele fără mănuși din Anglia secolului al XVIII-lea

În vara anului trecut a venit propunerea Teodorei Stanciu, veche colegă de facultate, care a lucrat pe vremuri la Radio România Cultural, iar acum realizează emisiuni culturale la Radio Trinitas, să păstorească o rubrică de 10-15 minute, pe teme, evident culturale. Propunerea a fost o provocare la care criticul s-a înhămat cu entuziasm. Rubrica se chema „Podul cu vechituri”, iar cele aproape patruzeci de episoade difuzate între iulie 2018 şi aprilie 2019 alcătuiesc cartea de faţă.

Toate acestea le explică Dan C. Mihăilescu într-un fel de prefaţă. În care scrie: „Mulţi dintre noi îşi exorcizează decepţiile, deprimismul şi nevrozele generate de senzaţia inutilităţii prin sport, muzică, gastronomie, grădinărit, sex, turism cultural, pescuit sau vânătoare. De ce n-ar figura calofilia, bibliofilia sau însăşi libromania printre metodele de destrămare a constrângerilor?

În cuprinsul elitelor, indiferent de meserii şi vârste, toată lumea exaltă, fie detectând în trecut, fie proiectându şi nostalgiile acolo, calităţile elementare de odinioară: buna-cuviinţă, bunele maniere, buna dispoziţie, credinţa, responsabilitatea, moralitatea, arta de a fi cuminte, înţelept, hedonist cu simţ civic şi energie coagulant comunitară, într o bonomie convivială care să constituie şi plămada nepoţilor destinaţi viitorului. Ce alt simbol ar fi mai nimerit pentru toate acestea de nu podul plin cu amintirile familiei, care constituie ceea ce reprezintă acoperirea bancară în aur, ca garanţie valorică pentru bietele bancnote şifonate care circulă pe piaţă?“

Şi mai departe, în acelaşi stil inconfundabil, într-o frumoasă şi foarte bogată limbă românească: „Dacă i veţi întreba pe psihologi, presupun că vor veşteji cu superioară vehemenţă neofobia, adică alergia la orice inovaţie, schimbare, înnoire, rezistenţa organică la revoluţie, anarhie, în paralel cu conservatismul cu orice preţ, catalogat rapid şi apăsat drept reacţionarism.
În ce mă priveşte, mă declar mai degrabă arheofil, adică respectuos iubitor al trecutului, admirator al celor pierdute, cultivator al vechimii în toate cele, de la haine şi mâncare la obiceiuri, valori morale şi mentalităţi.

De când mă ştiu, m am simţit infinit mai bine în compania celor cu treizeci cincizeci de ani mai în vârstă decât a congenerilor, iar un pahar colocvial era adeseori mai aromat cu intermediari ca Arşavir Acterian şi Aurel Cioran decât cu vechi colegi de liceu şi facultate.

În copilărie, am fost fascinat de pivniţele, magaziile şi podurile tuturor caselor pe unde m am perindat, aspirând până la urmă cu plăcere miasmele igrasiei şi ale butoaielor de varză, înfiorat de privirea lucioasă a vreunui şobolan, de arhitectura barocă a borcanelor cu murături, de mirosul înţepător al funiilor de usturoi şi ceapă şi de rostul tuturor fieroteniilor adunate acolo. Praful, rugina, lemnul scorojit, cărămizile lipsă, felul cum se strecura lumina prin acoperişul podului sau prin lucarna pivniţei – totul mă hipnotiza, aşa cum aveau să o facă aleile Cimitirului Bellu, unde am cutreierat săptămânal între 7 şi 14 ani, apoi anticariatele, consignaţiile, tarabele de la talcioc sau brocantele din Amsterdam, Geneva, Bruges. Aşa am ajuns să idealizez vechimea, identificând o cu valoarea, măreţia, nobleţea, rânduiala, perenitatea, autenticitatea şi binele. De aici preferinţa arătată stoicismului, clasicismului şi romantismului, în aspră indiferenţă de tot ce ţine de modă. De aici preferinţa pentru Antichitate, medievalitate, mitologie, gotic şi umanismul Renaşterii, ca şi ostilitatea la postmodernitate. De aici faptul că recitesc oricând cu plăcere Ghepardul lui Lampedusa şi Memoriile lui Hadrian de Marguerite Yourcenar, ocolindu i pe alde Makine, Mo Yan, Modiano sau Houellebecq, conspectând cu fervoare memorii, jurnale şi corespondenţă de acum un veac, supărându mi scriitorii prieteni cu revenirea stăruitoare la corespondenţa lui Eminescu, Caragiale, Kogălniceanu, I.D. Sîrbu.

Ce veţi auzi în viitorul apropiat dinspre acest jurnal de arheofil? Recomandări de lectură dinspre epoca boierească, reverii de vechi Bucureşti, conspecte din bucoavne uitate, totul însă cu faţa către mizeria şi pustiul zilei de acum. Cum arată ziua de azi? E de ajuns să citeşti noul volum din Jurnalul lui Mircea Cărtărescu, pe anii 2011–2017, recent apărut la Humanitas, ca să accepţi că tot ce ne înconjoară ne împinge la depresie, resemnare, de nu direct la sinucidere.

Cum să închei acest editorial dacă nu cu două trimiteri la Cioran, şi anume la definiţia oricărei forme de progres ca un nou elan către ceva tot mai rău, respectiv convingerea că românul are geniul de a se realiza cu precădere în eşec.

Vă invit, aşadar, cu nostalgie boierească, în podul meu cu vechituri, luminat de câteva raze de amurg. Sunt de preferat cei câţiva porumbei şi şoricei strecuraţi printre lăzile cu amintiri alarmelor şi claxoanelor de pe asfalt. În sfârşit, să nu uităm că vinul e tot mai bun cu cât este mai vechi.”

Prin urmare, o carte despre alte cărţi, aproape niciuna ficţiune, ci amintiri, memorii, jurnale, toate extrem de surprinzătoare.

Dan C. Mihăilescu – Podul cu vechituri. Editura Humanitas. 178 pag.