Un jaf de 7 minute și o poveste de peste 200 de ani. Marie Louise, lacrima de smarald a lui Napoleon Bonaparte

La 19 octombrie 2025, în jurul orei 9:30 dimineaţa (ora locală), o echipă de hoţi extrem de bine organizată a pătruns în Muzeul Luvru, în secţiunea Galerie d’Apollon, în doar şapte minute reușind să sustragă opt piese de bijuterie catalogate de autorităţi ca având o „valoare inestimabilă” pentru patrimoniul francez – printre acestea numărându-se un colier de smaralde şi diamante aparţinând colecţiei Marie‑Louise, împărăteasa Franței, a doua soție a lui Napoleon Bonaparte și fiica împăratului Francisc al II-lea al Sfântului Imperiu Roman.

Bijuteriile nu erau doar valoroase din punct de vedere material, ci făceau parte din zestrea imperială a epocii napoleoniene. O anchetă dedicată a evidenţiat că setul respectiv fusese oferit de Napoleon ca dar de nuntă în anul 1810, păstrat apoi în arhivele familiale Habsburgice până în secolul XX, vândut şi intrat în colecţia muzeului în anul 2004.

• Cum îi sprijinim pe cei care au pierdut pe cineva drag ori sunt la final de…
• Gardieni, creatori și simboluri ale puterii: Dragonii nu au fost întotdeauna personaje negative

Născută la Viena, la 12 decembrie 1791, Maria Ludovica Leopoldina Franziska Theresia Josepha Lucia („Marie-Louise”) provenea din casa imperială a Habsburgilor, fiind fiica împăratului Francisc al II-lea al Sfântului Imperiu Roman şi a Mariei Tereza de Napoli şi Sicilia. În anii adolescenței, Europa era un șah complicat al puterii: Napoleon cucerea teritorii, iar Austria – patria ei – era prinsă în valul războaielor sale.

Marie‑Louise de Austria – de la arhiducesă la împărăteasă

În acest context tensionat, ideea unei alianțe prin căsătorie între împăratul francez și o arhiduceasă austriacă părea, la început, de neconceput. Totuși, în martie 1810, sub influența abilului cancelar Klemens von Metternich, logodna a fost încheiată ca o manevră diplomatică.

Căsătoria prin procură a avut loc la Viena, la 11 martie 1810, iar câteva săptămâni mai târziu, la 1 aprilie, Napoleon și Marie-Louise s-au cununat civil la Palatul Saint-Cloud, urmată a doua zi de ceremonia religioasă fastuoasă, la Luvru. Astfel, la vârsta de 18 ani, Marie-Louise devenea a doua soţie a lui Napoleon, după divorţul acestuia de Joséphine, în căutarea unui moştenitor. Dorința împăratului s-a împlinit curând: la 20 martie 1811, Marie-Louise a adus pe lume un fiu, Napoleon François, cunoscut drept „Rege al Romei”.

Nașterea fiului a consolidat poziția Mariei-Louise la curte, transformând-o dintr-o adolescentă timidă într-o figură centrală a Imperiului. Totuși, viața la Paris era departe de familiaritatea vieneză. Rolul de împărăteasă venea cu un protocol rigid, ceremonii interminabile și o etichetă străină spiritului ei. Curtea a fost reorganizată, reședințele imperiale redecorate, iar tânăra suverană s-a străduit să se adapteze noilor exigențe, păstrând o atitudine rezervată și demnă, chiar dacă dorul de casă o însoțea mereu.

Anii de glorie şi umbrele unei căsnicii politice

Căsătoria dintre Marie-Louise și Napoleon Bonaparte nu a avut doar valenţe personale, ci și strategice: Napoleon spera să consolideze relaţia cu Austria, iar Habsburgii să obţină pacea după înfrângeri repetate. Marie-Louise, iniţial rezervată, a ajuns să îi scrie tatălui său că „mă iubeşte şi îi răspund cu sinceritate”. Cu toate acestea, căsnicia lor nu a fost lipsită de tensiuni. Între Napoleon și Marie-Louise existau aproape 22 de ani diferență de vârstă – el avea 40, ea abia împlinise 18. În plus, contrastele culturale erau evidente: Marie-Louise fusese crescută într-o curte habsburgică austeră, unde disciplina, credința și decența erau valori supreme, în timp ce curtea franceză trăia într-un fast teatral, plin de intrigi și ambiții politice. Deși Napoleon o trata cu respect și tandrețe, tânăra împărăteasă se simțea adesea singură și copleșită de responsabilități. Parisul nu i-a devenit niciodată „acasă”, iar relația lor, cordial de altfel, a rămas mai degrabă una de alianță decât de iubire.

În anii 1813–1814, războaiele napoleoniene au început să zdruncine grav stabilitatea Imperiului. Înfrângerile militare succesive, pierderile de teritorii și presiunea crescândă a coaliției formate din Rusia, Prusia, Austria și Marea Britanie au slăbit autoritatea împăratului. În acest context critic, Napoleon a plecat pe front, iar Marie-Louise a fost numită regență a Franței – un rol mai degrabă simbolic, cu puteri limitate, menită să mențină aparența continuității imperiale. Ea semna acte administrative, primea ambasadori și participa la consilii, însă deciziile majore rămâneau în mâinile miniștrilor loiali lui Napoleon. În timp ce el lupta în campania din Germania și apoi în cea din Franța, tânăra împărăteasă, izolată la Tuileries, trăia cu teama prăbușirii inevitabile a tronului pe care abia se așezase.

După abdicarea lui Napoleon la 6 aprilie 1814, Marie-Louise a revenit la Viena, Congresul de la Viena acordându-i Ducatul de Parma, Piacenza şi Guastalla – o demitere dar şi un nou rol în viaţa ei.

Viaţa după tron

În Parma, Marie-Louise a condus ca ducesă începând din aprilie 1814 şi până la moartea sa. Departe de tumultul Franţei imperiale, fosta împărăteasă și-a petrecut anii într-o atmosferă liniștită, dedicându-se artei, vieții de curte și unor relații personale care au rămas, în general, discrete. Nu şi-a mai întâlnit niciodată soţul. Fiul lor, „Rege al Romei”, a rămas în Austria ca „Duce de Reichstadt”. Crescut la curtea vieneză, sub supravegherea strictă a bunicului matern, tânărul Napoleon François a fost educat ca un prinț austriac, nu ca moștenitor al unui imperiu pierdut. Destinul său avea să fie unul scurt și melancolic: a murit la doar 21 de ani, în 1832, bolnav de tuberculoză, o tragedie care a marcat-o profund pe Marie-Louise.

În 1821, după ce Napoleon fusese mort de câțiva ani și fiul ei rămăsese sub supravegherea curții vieneze, Marie-Louise s-a căsătorit cu Adam Adalbert von Neipperg, un diplomat austriac, cu care a avut doi copii. Relația lor a rămas discretă, dar mariajul i-a adus stabilitate și companie, ea continuând să guverneze Ducatul de Parma într-un mod relativ liberal și atent la nevoile locuitorilor. După moartea lui Neipperg, în 1829, Marie-Louise s-a recăsătorit în 1834 cu Comte de Bombelles, consolidând astfel poziția sa în Parma și menținând în continuare o viață plină de activități culturale și sociale.

În cele din urmă, și-a găsit odihna alături de familia sa în cimitirul familiei imperiale. Marie-Louise a murit la 17 decembrie 1847, la vârsta de 56 de ani, în Parma.

Surse:

https://www.washingtonpost.com/world/2025/10/19/louvre-museum-robbery-jewels/?chead=true&

https://www.reuters.com/world/europe/what-jewels-did-louvre-thieves-target-2025-10-19/

https://www.britannica.com/biography/Marie-Louise-Austrian-archduchess

https://www.napoleon.org/en/history-of-the-two-empires/timelines/the-marriage-of-napoleon-i-and-marie-louise-of-austria

Vă mai recomandăm să citiți și:

Cele mai bune filme cu jafuri din muzee sau bănci

Jaful de la Muzeul Isabella Stewart Gardner, cel mai mare jaf de artă din istorie. Capodoperele furate în valoare de jumătate de miliard de dolari

Cel mai mare jaf dintr-o bancă din istorie

Cinci dintre cele mai mari jafuri din muzee. „Dacă mă iei de pe perete, vei regreta tot restul vieții tale”