Procesele animalelor – ciudatele apucături ale justiţiei

Nimeni nu ştie, la ora aceasta, dacă asemenea procese erau ceva obişnuit sau erau mai degrabă rare. Că au existat, asta e sigur; au rămas documente, mai mult sau mai puţin bogate în amănunte, asupra desfăşurării lor. Uneori e vorba despre simple menţiuni dar, pe ici-pe colo se mai găseşte şi câte o relatare mai minuţioasă – chiar cu detalii şocante! -, aşa cum este cazul celebru al scroafei din Falaise. Istoricii francezi, de pildă, au descoperit cca. 60 de cazuri, petrecute între anii 1266 şi 1586. Dar procese ale animalelor au existat şi pe teritoriile unde se întind azi Italia, Germania sau Elveţia.
Unele dintre aceste procese erau procese penale, implicând judecarea unor animale – de cele mai multe ori domestice, în 90% dintre cazuri fiind vorba despre porci – urmată de condamnarea şi pedepsirea lor. Alteori, era vorba despre procese ce implicau autoritatea ecleziastica. Aici, erau judecate mai ales animale mărunte şi dăunătoare precum rozătoarele sau lăcustele care, neputând fi judecate individual, erau judecate şi condamnate colectiv şi primeau, adesea, cea mai gravă pedeapsă pe care o putea da autoritatea bisericească: excomunicarea!

Toate acestea par absurde şi, totuşi, aceste procese nu numai că au existat, ci erau chiar luate în serios. Procedura se desfăşura în mare măsură că şi în cazul inculpaţilor umani. În cazul animalelor judecate pentru „fapte rele” comise individual – precum cazurile porcilor care omorâseră copii mici, acestea fiind şi cele mai frecvenţe cazuri – toată procedura se desfăşura riguros şi amănunţit. Animalul era luat (arestat, acesta ar fi cuvântul corect), întemniţat şi era interogat (uneori sub tortură, şi există chiar consemnarea incredibilă a unor mărturisiri făcute de animale!). Urma procesul: animalul era adus la tribunal, i se citea rechizitoriul, erau audiaţi martorii, luau cuvântul avocatul apărării şi procurorul, judecătorul prezida, grav şi conştient de importanţa misiunii sale – şi, dacă respectivul animal era găsit vinovat, îi erau aduse la cunoştinţă verdictul, apoi sentinţa, după care urma pedepsirea. Că lucrurile erau făcute cu toată seriozitatea, nu încape nici o îndoială, întrucât toate această desfăşurare a procedurii implica nişte costuri. Tocmai în arhivele contabile se găsesc cele mai multe menţiuni asupra acestor procese, în documente în care, dacă nu se relatează amănunţit desfăşurarea proceselor, sunt oricum consemnate cheltuielile legate de acestea. Încarcerarea presupunea nişte costuri (animalul trebuia hrănit în acest răstimp, nu-i aşa?); aducerea sa la tribunal (ceea ce se făcea, de obicei, cu o căruţă, care trebuia închiriată), paza de către oameni anume tocmiţi, apărarea sa de către un avocat din oficiu, plătit, de asemenea, din banii publici şi, în fine, execuţia, realizată profesionist, de către un călău anume tocmit, care trebuia şi el plătit – toate costau bani şi trebuia ţinută o evidenţă a acestor cheltuieli. Aşa au ajuns până la noi mărturii asupra acestor practici, care azi ne par de necrezut.

• A învăţat să citească şi să scrie singur, înainte să ajungă la şcoală. Peste ani a…
• Al-Farabi, lumina rațiunii din Orientul Mijlociu

Un caz bine cunoscut, pentru că, întâmplător, este relatat pe larg în documentele vremii, este cel al scroafei din Falaise, despre care am amintit. Cazul reprezintă un exemplu standard pentru genul acesta de procese. În 1386, animalul a mutilat un copil sugar, devorându-i braţul şi o parte a feţei, copilaşul murind în urma acestui atac. Asemenea cazuri – groaznice, desigur, pentru familiile implicate – alcătuiau grosul infracţiunilor comise de animalele domestice. Rareori apare prin arhive cazul vreunui cal sau al unei vite care ar fi rănit un om; în schimb, porcii infanticizi sunt numeroşi. Dacă n-aţi mai auzit până acum despre porci care au mâncat copii, să ştiţi că se poate întâmpla şi la noi, ca în toată Europa; la sate, acesta era unul dintre multele pericole care îi pândeau pe sugari. Porcii sunt omnivori; ca dovadă, mistreţii – strămoşii porcilor noştri domestici – consumă cadavre, atunci când le găsesc, iar pentru un porc, un pui de om, lipsit de apărare, nu era decât o hrană aflată la îndemână. La ţara, se ştie bine că bebeluşii, lăsaţi nesupravegheaţi, pot fi victime ale porcilor înfometaţi. În Evul Mediu, porcii erau nu numai foarte numeroşi, ci şi vagabonzi; lăsaţi liberi, ei rătăceau prin sate şi chiar prin oraşe, hrănindu-se cu tot ce găseau comestibil. Din păcate, uneori dădeau peste copilaşi mici care, culcaţi într-un coş aşezat pe pământ, cum se întâmplă uneori, scăpaţi din vedere de către părinţii copleşiţi de treburi, deveneau victime ale porcilor flămânzi.

Documentele procesului scroafei din Falaise (desen, sus), aşa cum s-au păstrat, descriu pe larg felul în care porcul a fost adus şi pus în detenţie, a fost dus la tribunal – îmbrăcat cu haine! oare de ce? veţi vedea, există explicaţii! – interogat; apoi, după audierea martorilor şi a pledoariilor avocaţilor, i-a fost adus la cunoştinţă verdictul, a fost pronunţată sentinţa şi apoi s-a procedat la executarea pedepsei. Pedeapsa a fost foarte crudă, reflectare a climatului de violenţă care domnea în perioada medievală şi a acelei „legi a talionului” care domina nu numai răzbunările personale, ci – iată – şi justiţia oficială. Legată de un cal, scroafa a fost târâtă pe străzile oraşului – aceasta fiind, în sistemul de pedepse ale Evului mediu, o practică infamantă, menită să umilească vinovatul – şi a fost apoi urcată pe eşafod. Execuţia a fost foarte sângeroasă: scroafa a fost mutilată în acelaşi fel în care ea îşi mutilase victima. Călăul i-a crestat râtul şi unul dintre picioare, apoi a spânzurat-o de picioarele din spate, iar animalul a sângerat până a murit. Năucitoare este „pompa”, dacă putem spune aşa, cu care s-a desfăşurat acest proces, fără îndoială unul dintre cele mai spectaculoase din istoria acestor practici, acesta fiind poate motivul pentru care a rămas consemnat cu asemenea belşug de detalii. Judele magistrat a poruncit ca la execuţie să asiste posesorii de porci din ţinut, dar nu singuri, ci însoţiţi de porcii lor! Aceşti oameni nu vedeau oare ridicolul acestor practici, sau lucrurile sunt mult mai complexe şi trebuie să căutăm o explicaţie dincolo de absurdul evident al unor amănunte?

Poate că magistratul care a regizat desfăşurarea acestui proces şi a execuţiei – Regnaud Rigault – nu era o minte prea luminată şi nu-şi punea defel întrebări asupra naturii raţionale a animalelor; poate era dornic să iasă în evidenţă prin ceva sau avea o urmă de sadism în firea lui. Poate. (De altfel, el a comandat şi executarea unei fresce având drept subiect procesul scroafei infanticide; pictura a decorat biserică Sfintei Treimi din Falaise, dar s-a pierdut în urma unor renovări stângace ale lăcaşului.) Dar faptul că au existat şi alte procese, care, chiar dacă sunt descrise mai sumar, aveau în bună măsură caracteristici asemănătoare, ne arată că aici era vorba despre ceva mai mult decât grandomania, sadismul şi lipsa de simţ al ridicolului de care puteau da dovadă unii oameni.

Lucrurile devin oarecum mai limpezi dacă legăm aceste întâmplări de peisajul intelectual medieval, dominat de preocupări şi dezbateri teologice şi filosofice asupra naturii sufletului şi a raporturilor sale cu corpul şi cu divinitatea. Învăţaţii sau mai puţin învăţaţii vremii îşi puneau întrebări, cu toată seriozitatea, asupra existenţei unui suflet la animale şi asupra deosebirilor dintre acestea şi om. Aveau animale un suflet? Era acesta la fel cu al omului? Erau ele fiinţe raţionale şi morale? Erau ele capabile să deosebească binele de rău? Dacă da, însemna că erau responsabile pentru faptele lor şi, în acest caz, pedepsirea lor pentru cruzimi precum uciderea unui copil era justificată. Dacă, însă, ele nu erau înzestrate cu o morală şi o raţiune similare celor umane şi nu făceau decât să se poarte aşa cum le lăsase firea, atunci aşa-zisă lor „cruzime” nu era o purtare josnică, ci doar manifestarea unui instinct firesc şi era absurd să fie considerate responsabile pentru accidentele grave pe care le produceau.
Deci, aceste procese, care ne produc oroare, tulburând spiritul cu atâtea detalii odioase, n-ar trebui încadrate totuşi, scurt, la capitolul „extravaganţe medievale”, n-ar trebui considerate pur şi simplu nişte tâmpenii dezgustătoare, făcute de nişte oameni ignoranţi şi cruzi. Ele sunt reflectări ale spiritului vremurilor, oglindirea în viaţa de zi cu zi a unor nedumeriri existenţiale care frământau spiritul oamenilor, chiar şi pe al celor mai ignoranţi şi cruzi.

Se confruntau aici două şcoli de gândire. Una dintre ele afirma opoziţia categorică între om – plămădit după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu – şi animal, o fiinţă care, deşi tot creaţie a Domnului, era considerată inferioară omului. Celălalt curent de gândire aduce în scenă ideea unor asemănări neîndoielnice între om şi animale, rezultat al unei evoluţii biologice ce porneşte din aceeaşi rădăcină. Chiar dacă, pe vremea aceea, practic toată lumea era adepta ideilor creaţioniste şi nu se ştia mai nimic despre evoluţie, există totuşi, cum spune un reputat istoric francez, Michel Pastoureau, „un sentiment mai mult sau mai puţin difuz al unei legături între fiinţe şi al unei înrudiri – nu doar biologice, ci şi transcendentale – între om şi animal.”

Din aceste sentimente contradictorii privind animalele cu care omul împărţea Pământul s-au născut marile controverse care azi ne fac să zâmbim, dar care, pe vremea aceea, erau privite în modul cel mai serios şi dezbătute pasionat şi doct în marile universităţi medievale. La Sorbona, după cum ne spune acelaşi Michel Pastoureau, aveau loc, la sfârşitul secolului al XIII-lea, discuţii scolastice foarte erudite ce urmăreau să răspundă unor întrebări de genul: Ce se întâmplă cu animalele după moarte? Vor învia şi ele la judecata de apoi? Vor urca la cer? Şi dacă da, unde anume, în raiul tuturor sau într-un loc anume rezervat lor? Au suflet? Sunt responsabile moral de faptele lor? Au voie să lucreze duminica? Trebuie să ţină post, la fel că oamenii?
Ciudate întrebări, din punctul nostru de vedere, dar care reflectau nivelul de cunoaştere şi preocupările oamenilor epocii. Dincolo de aspectul superficial al insolitului acestor idei şi al practicilor judiciare ce decurgeau din ele, se află mentalitatea unei societăţi împărţite între două simţăminte contrarii: ideea creştină a unei înrudiri între toate vieţuitoarele, nu pentru că ele împart acelaşi cod genetic (nu se ştia nimic despre asta pe atunci), ci pentru că toate reprezintă creaţia lui Dumnezeu, şi ideea – tot creştină, bazată pe diverse pasaje din Geneză şi din alte cărţi biblice – că există un prag ce desparte omul raţional de animalul instinctual.

Mulţi dintre cărturarii medievali considerau că animalele sunt inferioare omului în toate privinţele, inclusiv în ceea ce priveşte sufletul/intelectul, că ele nu „gândesc” în termeni de bine şi rău, ci se comportă pur şi simplu în acord cu instinctele lor de supravieţuire. Chiar Sfântul Toma d’Aquino (1225-1274), cea mai mare autoritate bisericească a Evului Mediu apusean, s-a arătat ostil proceselor împotrivă animalelor, considerând că pedepsele sunt inutile în cazul unor fiinţe al căror intelect nu le permitea să discearnă răul de bine. Cealaltă facţiune considera, însă, că toate făpturile vii sunt creaţii ale Domnului, care le înzestrase, într-o măsură mai mare sau mai mică, cu o „gândire” de un fel oarecare şi, astfel, animalele, chiar înzestrate cu un intelect inferior, erau răspunzătoare de faptele lor şi trebuiau să dea socoteală de „relele” pe care le făceau. După cum ştim, acest punct de vedere a pierdut teren, treptat, până în zilele noastre, deşi dezbaterile asupra sufletului animalelor continuă şi azi, luând forma modernă a psihologiei animale.

Cealaltă categorie de procese intentate animalelor cuprinde acţiuni îndreptate împotriva unor făpturi ce aduceau pagube prin acţiunile lor colective. În documente, uneori ele apar denumite explicit – şoareci, şobolani, lăcuste, omizi; alteori sunt numite, generic şi nediferenţiat, „dăunători.” De cele mai multe ori, era vorba despre invazii de animale ce distrugeau recoltele. Să nu uităm că vorbim despre o vreme în care spectrul foametei atârna sinistru deasupra fiecărei comunităţi umane, când recolta era la bunul plac al întâmplării şi o invazie de lăcuste putea fi urmată de moartea în masă a oamenilor, în iarna următoare. Fireşte că e naiv să-ţi imaginezi că poţi scăpa de lacuse blestemându-le sau excomunicandu-le, dar, în acele vremuri în care nu existau pesticide, cu ce se puteau apăra bieţii oameni ignoranţi, trăind la limita sărăciei şi înfricoşaţi până la panică de perspectiva unui an întreg fără pâine?

De altfel, autorităţile bisericeşti profitau de aceste spaime colective pentru a-şi consolida puterea asupra enoriaşilor. În cazul oricărei invazii distrugătoare, în primul rând se organiza o procesiune – cu moaşte, steaguri, efigii ale sfinţilor şi tot ce mai trebuia în asemenea cazuri -, se făceau slujbe, prilejuri cu care, aşa cum se arată în mărturiile scrise ce ne-au rămas, episcopii le aminteau insistent oamenilor să-şi plătească dările către biserică. Apoi, animalele erau somate să părăsească livezile sau ogoarele cu pricina, uneori chiar oferindu-li-se, cu generozitate, terenuri virane pe care să-şi desfăşoare activitatea. Iar dacă aceste mijloace nu dădeau rezultatul aşteptat, urmau judecarea şi pedepsirea respectivelor vietăţi. Ne-au rămas menţiuni ale practicilor amănunţite ce însoţeau desfăşurarea acţiunii: citirea acuzaţiilor, audierea pledoariei unui apărător al animalelor învinuite, pronunţarea sentinţei, apoi aplicarea pedepsei. Existau, deci cel puţin două mari deosebiri faţă de categoria precedentă: aceste procese erau de resortul autorităţii ecleziastice, nu al justiţiei laice, iar măsurile luate – respectiv pedepsele – erau cu mult mai puţin eficiente decât în cazul animalelor vinovate de ucideri şi răniri. Evident, nici şobolanii, nici lăcustele, nici omizile nu se sinchiseau de blesteme şi de excomunicare şi continuau să-şi vadă de treabă. După câteva zile, era posibil ca animalele cu pricina să dispară dintr-un loc, plecând, duse de instinctele lor naturale, să pustiască alte ţinuturi. Acesta era cazul de succes. Dar ce se întâmpla în caz de eşec? Poate va întrebaţi dacă nu cumva biserica ieşea cam „şifonată” din asemenea afaceri, în caz de nereuşită. Nici o grijă, exista un plan de rezervă. Dacă orice mijloace, inclusiv excomunicarea, dădeau greş, autorităţile clericale trăgeau în mod oficial concluzia că flagelul respectiv era dincolo de sfera de acţiune a bisericii, fiind o pedeapsă dumnezeiască trimisă enoriaşilor, drept sancţiune pentru păcatele lor. Aşadar, oameni buni, nu-i nimic de făcut decât să vă pocăiţi, să vă rugaţi, să veniţi mai des la biserică, să arătaţi cinstire preoţilor. Şi, mai ales, să nu uitaţi să vă plătiţi dările!

Aceste practici – judecarea şi pedeapsa colectivă aplicată animalelor dăunătoare – înfloresc în perioada de propăşire a creştinismului în Europa, aceeaşi epocă în care a fost instituită Inchiziţia, în care biserica ajunge la apogeul rolului ei justiţiar şi de reglementare a vieţii oamenilor. În mod evident, intenţia este de a extinde controlul şi competenţa tribunalului ecleziastic şi asupra altor vieţuitoare, în încercarea de a-i afirma şi consolida puterea.

Mulţi istorici au sugerat că aceste procese intentate animalelor, atât colectiv, cât şi individual, aveau ca motivaţie – poate nu întotdeauna declarată şi evidentă – pe aceea de a promova sistemul judiciar ca fiind unul drept şi vigilent, căruia nu-i scapă nimic şi care nu iartă nici o faptă rea, indiferent cine ar fi comis-o.
Din nou, situaţia reflectă epoca: este vremea în care instituţiile medievale – sistemul de legi, organizarea socială – oglindeau societatea medievală matură. Cu alte cuvinte, totul poate fi văzut ca un soi de exerciţiu de imagine, destinat zugrăvirii unei justiţii exemplare – iată, dreptatea e una pentru toată lume, fără deosebire de specie. Şi astfel, procesele medievale intentate animalelor devin fascinante nu pentru interesul lor anecdotic, ci pentru rolul lor de oglindă a lumii, în acele vremuri atât de nedrept numite Evul Întunecat.