Home » Cultura » Diplomaţia urşilor panda – când animalele fac politica

Diplomaţia urşilor panda – când animalele fac politica

Autor: Mihaela Stanescu 03.31.2011
Demult de tot, în anul 797, povestesc două cronici vechi, califul din Bagdad, Harun al-Rashid, din dinastia Abbasizilor, i-a trimis în dar împăratului Carol cel Mare al francilor un animal neasemuit: un elefant alb. Din solia trimisă califului de împăratul carolingian făcuseră parte trei bărbaţi, dar unul singur a supravieţuit drumul până în Arabia: un evreu franc, numit Isaac. Lui i-a revenit sarcina de a duce în Europa darul califului abassid.

Cinci ani a durat călătoria de întoarcere a lui Isaac, pe mare
şi pe uscat, împreună cu elefantul alb, pe numele lui Abul-Abbas.
În cele din urmă, în anul 802, după cum zice în latineşte cronica,
„venit Isaac cum elefanto … nomen elefanti erat Abul Abaz”.
Documentul din care am citat se numeşte Annales regni Francorum
(Cronica – sau Analele – regatului francilor), care istoriseşte
întâmplări petrecute în vremea primilor regi carolingieni, între
anii 741 – 829.

În cronicile abasside, în schimb, unde se vorbeşte despre domnia
lui Harun al Rashid, nu se pomeneşte nimic despre elefantul alb şi
nici măcar despre Charlemagne. Poate că, aşa cum susţin unii
istorici, califul îl considera pe Carol cel Mare, monarhul unui
ţinut foarte îndepărtat şi prea puţin cunoscut arabilor (deşi era
un imperiu imens, cel mai impunător al Europei), doar un conducător
de mică importanţă? Dar atunci de ce i-ar fi făcut un dar atît de
valoros? Iar dacă darul n-a existat, de unde vin informaţiile
rămase despre el în scrierile vremii?

Sunt întâmplări vechi, aşa de vechi încât e greu de spus câtă
poveste şi cât adevăr există în aceste istorisiri.

Dar, fie că elefantul alb trimis lui Carol cel Mare a existat sau
nu, istorisirea dezvăluie lunga persistenţă a unui obicei rămas din
vremuri vechi şi care, iată, în era internetului şi a
nanotehnologiilor, încă se mai păstrează: oferirea, în dar, de la o
ţară la alta, între puternicii acestei lumi, a unor animale rare,
deosebite – remarcabil exemplu de continuitate culturală, care ne
leagă, pe noi şi animalele noastre, de strămoşi (şi de animalele
lor, desigur).

Adesea, printre darurile princiare se găseau câini de rasă ori cai
de soi, alteori şoimi şi ereţi de vânătoare, dresaţi cu pricepere,
uneori, însă, şi animale sălbatice, rare şi exotice, care uimeau,
cu aspectul lor straniu, pe cei ce le primeau şi, prin prezenţa
lor, dovedeau tuturor legăturile celui ce le primise cu suveranii
bogaţi şi puternici ai unor ţări îndepărtate – legături care erau,
la rândul lor, o dovadă a puterii politice.

Ambasadorul
panda

Astăzi, unul dintre cele mai cunoscute aspecte ale acestei practici
a căpătat şi un nume special: panda diplomacy. Urşii panda, pe cât
de rari şi ameninţaţi, pe atît de bine cunoscuţi tuturor, au
devenit simbolul acestui procedeu, menit să netezească relaţiile
dintre ţări, să semnifice dorinţa de cooperare, de depăşire a
divergenţelor.

Se spune că obiceiul şi-ar avea originea în vremea dinastiei Tang,
când împărăteasa Wu Zetian (625-705) ar fi dăruit o pereche de urşi
panda împăratului Japoniei.

Republica Populară Chineză (RPC) a reînviat această practică în
anii 1950, făcând din ea un instrument puternic de colaborare cu
alte ţări. Între anii 1958 şi 1982, China a dăruit 23 de urşi panda
unui număr de nouă ţări.

Unele dintre aceste episoade au intrat în istorie ca momente
memorabile în politica internaţională. În 1972, preşedintele
american Richard Nixon a vizitat China – o vizită istorică, având
în vedere că Nixon era primul preşedinte american care vizita
Republica Populară Chineză, la vremea aceea considerată unul dintre
marii inamici ai SUA. A fost o mişcare îndrăzneaţă din partea lui
Nixon (care, în SUA, îşi clădise succesul politic, în bună măsură,
pe convingerile sale anticomuniste) şi a marcat începutul
normalizării relaţiilor sino-americane, deteriorate după al Doilea
Război Mondial. Acum, reprezentantul bastionului capitalismului,
SUA, venea să viziteze o ţară comunistă şi să poarte discuţii cu
preşedintele acesteia, Mao Zedong.

A fost, orice s-ar spune, un moment măreţ; a meritat întreaga
atenţie care i s-a dat pe plan internaţional şi nu degeaba această
vizită şi cea făcută de Nixon în URSS, în acelaşi an 1972, sunt
considerate cele mai însemnate realizări diplomatice din timpul
mandatului său.

Ca urmare a acestei vizite şi ca un semn că dorea îmbunătăţirea
relaţiilor cu SUA, China a oferit în dar Statelor Unite doi panda,
Ling-Ling şi Hsing-Hsing – gest considerat drept
un succes diplomatic uriaş. Ursuleţii s-au bucurat de o imensă
popularitate în America: 20.000 de persoane au venit să-i vadă în
prima zi în care au fost expuşi la Grădina Zoologică Naţională din
Washington şi au primit peste 1 milion de vizitatori în primul
an.

Preşedintele Nixon a răspuns gestului trimiţând şi el un dar – tot
o pereche de animale: doi boi moscaţi, mamifere tipice faunei
arctice nord-americane.

Succesul acestui schimb diplomatice de daruri însufleţite a fost
atât de mare în universul politicii internaţionale, încât şi alte
ţări au încercat să-şi amelioreze relaţiile cu China prin
mijlocirea aceluiaşi simbol. În 1974, în cursul vizitei sale în
China, primul ministru britanic Edward Heath a cerut el însuşi o
pereche de panda pentru Marea Britanie. Chia-Chia şi Ching-Ching au
sosit la Grădina Zoologică din Londra câteva luni, mai târziu, spre
marea încântare a publicului britanic.

Nu toată lumea vrea un
panda

Instrument de colaborare diplomatică, în general în sens pozitiv,
oferirea de urşi panda a putut fi, totuşi resimţită uneori şi ca un
instrument de presiune aşa cum s-a întâmplat cu încercarea de a
oferi Republicii Chinei (Taiwan) o pereche de panda, în anul
2006.

(Precizare: Taiwan este o insulă situata în estul Asiei, la sud-est
de China continentală, fiind cea mai mare dintre insulele care
intră în componenţa Republicii Chinei – a nu se confunda cu
Republica Populara Chineză, China noastră cea de toate zilele. Alte
insule din acelaşi arhipelag sunt Pescadores/Penghu,
Quemoy/Kinmen/Jinmen şi Matsu. În accepţia obişnuită, se foloseşte
termenul Taiwan pentru a desemna Republica Chinei, atât din motive
istorice – aici s-au refugiat conducătorii mişcării anti-comuniste
din China -, cat şi pentru faptul că alte insule aflate sub
administrarea Republicii Chinei au dimensiuni nesemnificative, în
comparaţie cu Taiwan.

În 1949, în urma războiului civil din China, formaţiunea
naţionalistă Kuomintang, de orientare anti-comunistă, s-a retras în
Taiwan după instalarea regimului comunist în China. Republica
Chinei a devenit o ţară capitalistă, în vreme ce în China s-a
instaurat comunismul. China continuă şi astăzi să privească
Taiwan-ul ca aparţinându-i, motiv pentru care relaţiile dintre cele
două ţări sunt oarecum încordate.)

Partidul aflat atunci la conducerea Taiwanului susţinea
independenţa acestuia şi respingea unirea cu RPC, iar insistenţa
Chinei de a trimite cei doi panda era privită ca o încercare de a
impune Taiwanului cooperarea cu o ţară cu care acesta avea mari
divergenţe politice şi de simboliza o unificare pe care Taiwanul nu
o dorea. Rezistenţa întâmpinată de China a fost cu atât mai mare,
cu cât numele celor doi panda trimiteau cu gândul la chestiunea
reunificării: urşii se numeau Tuan Tuan şi Yuan Yuan (fuseseră
botezaţi astfel în China), iar combinaţia celor două nume, Tuan
Yuan, înseamnă „reunire”.

Au urmat luni de tratative, tergiversări şi stres şi, în cele din
urmă, guvernul taiwanez a dat un răspuns diplomatic, prin care
respingea oferta Chinei. În termeni politicoşi, preşedintele
taiwanez ruga guvernul chinez să lase urşii panda liberi în
habitatul lor natural, deoarece, dacă ar fi fost puse în cuşti şi
trimise în dar, aceste animale ar fi fost nefericite.

O schimbare de guvern în Taiwan, în 2008, a adus după sine şi o
schimbare de situaţie: Kuomintang, partidul ajuns la putere
(culmea, era acelaşi partid care plecase din China în urmă cu 6
decenii, pentru că nu era de acord cu instaurarea comunismului), a
hotărât să accepte darul Chinei. Foarte repede, în ultimele zile
ale anului 2008, cei doi panda au ajuns la grădina zoologică din
Taipei, capitala Taiwanului. În ce mod va influenţa acest dar
relaţiile dintre cele două ţări rămâne de văzut.

Panda de
închiriat

În anii 1980, China a adoptat şi o altă formă de colaborare
diplomatică prin mijlocirea aceloraşi animale: a început să
închirieze exemplare de panda uriaş, pe perioade de mai mulţi ani,
unor grădini zoologice din străinătate. (În conformitate cu
tratatele internaţionale privind regimul aparte al acestei specii,
toate exemplarele de urşi panda din grădinile zoo ale lumii –
inclusiv cele născute în acele grădini zoo – aparţin statului
chinez şi se consideră a fi închiriate stabilimentelor respective
din străinătate, în schimbul unei sume de bani. O parte din banii
astfel obţinuţi sunt folosiţi de China pentru finanţarea unor
programe de protecţie a acestei specii.)

Astfel, în 2008, China oferea, pentru o perioadă de 10 ani,
Japoniei o pereche de urşi panda, care urmau să locuiască la
grădina zoologică Ueno, din Tokyo. Vestea a fost anunţată în cursul
vizitei preşedintelui chinez Hu Jintao în Japonia, în 2008 şi a
picat cu atât mai bine, cu cât ultimul panda din acest zoo, un
mascul în vârstă de 22 de ani, numit Ling Ling, murise cu doar
cîteva zile înainte.

Cât de puternic este acest simbol şi ce importanţă are în netezirea
relaţiilor Chinei cu alte ţări se poate constata din declaraţia
atribuită preşedintelui Hu Jintao, care ar fi spus că urşii panda
ce urmau să fie aduşi la Tokyo „sunt un simbol al legăturilor
prieteneşti dintre Japonia şi China.” Cele două cadouri vii au
sosit în Japonia pe 21 februarie 2011, aşteptaţi de locuitorii din
Tokyo cu nerăbdare şi cu multe semne de bun-venit: în jurul gării
Ueno, o adevărată pădure de bannere colorate exprima bucuria
localnicilor de a-i primi pe cei doi panda şi pretutindeni oamenii
erau întâmpinaţi de imagini ce aminteau de mult-aşteptaţii
vizitatori – abţibilduri, suveniruri; pînă şi nişte feluri de
mâncare speciale, inspirate de înfăţişarea urşilor panda, erau
disponibile în restaurante.

Iniţial, perechea urma să fie înfăţişată publicului pentru prima
dată pe 22 martie, însă cumplitele întâmplări din 11 martie şi din
zilele care au urmat (cutremurul, tsunami, accidentele de la
centrala nucleară Fukushima) i-au determinat pe responsabilii
grădinii zoologice să amâne evenimentul, până când lucrurile se vor
linişti într-atât încât oamenii să fie din nou în stare să se
gândească la plimbări şi vizite la zoo.

Peşti şi alte cadouri
diplomatice vii

Recent, China şi-a lărgit gama de „cadouri animale” dăruind Hong
Kong-ului, cu prilejul Jocurilor Olimpice de la Beijing (2008),
cinci exemplare de sturioni chinezeşti, o specie străveche şi rară
de peşti. Cele cinci exemplare – simbolizând cele cinci cercuri
olimpice – fac parte din prima generaţie de sturioni crescuţi în
captivitate de specialiştii chinezi, în încercarea de a salva
specia şi de a repopula cu ea apele Chinei.

Apăruţi pe Pământ acum 140 de milioane de ani, în vremea
dinozaurilor, aceşti peşti sunt azi, din păcate, ameninţaţi să
dispară, pe măsură ce poluarea, construirea barajelor şi alte
amestecuri ale oamenilor în viaţa lor le distrug habitatele şi le
tulbură modul de trai.

Iar văzând ce preţ pun chinezii pe animalele rare date în dar, şi
alte ţări au luat iniţiativa de a recurge la astfel de cadouri
diplomatice. În 2009, guvernul Republicii Seychelles a oferit
Chinei două exemplare de ţestoase de Aldabra – Aldabra fiind un
atol (insulă coralieră) din arhipelagul Seychelles. Animalul cu
pricina e una dintre cele mai mari specii de ţestoase din lume,
unii masculi putând cântări peste 250 kg şi arătând impresionant cu
carapacele lor de peste un metru lungime.

Darul a fost făcut cu prilejul împlinirii a 60 de ani de la
înfiinţarea Republicii Populare Chineze, dar şi în semn de
recunoştinţă pentru ajutorul dat de China, care a sprijinit –
financiar – participarea Republicii Seychelles la Expoziţia
Internaţională de la Shanghai, din 2010.

Şi iată cum caii, şoimii şi elefanţii care, cu veacuri în urmă,
soseau de la o curte regală la alta, aducându-şi – prin valoarea şi
simbolurile ce le erau atribuite de om – contribuţia la înnodarea
legăturilor politice şi influenţând astfel (cât de mult, e greu de
spus) mersul istoriei, îşi au, în arena politică actuală, urmaşii
lor, întruchipaţi în ţestoasele, peştii, urşii panda şi cine ştie
ce alte vietăţi care „ung” complicatele rotiţe ale mecanismului
relaţiilor internaţionale – neaşteptată misiune, dar care arată
bine cât de strânsă, profundă şi variată în manifestări este
relaţia noastră cu animalele planetei.