Prima pagină Cultura

Daiacii - Ultimii vânători de capete

Redactia Descopera.ro | 05.26.2011 | ● Vizualizări: 1841
Daiacii - Ultimii vânători de capete     daiaci, dayak, vanator de capete, cranii, borneo + zoom
Galerie foto (9)

Adânc, pierdute prin junglele impenetrabile din Borneo, trăiesc triburile ultimilor vânători de capete. Temuţi, interesanţi, fascinanţi, admiraţi, ostracizaţi, manipulaţi, reprezentanţii din prezent ai daiacilor inspiră multora teamă. Şi nu fără temei. Mulţi dintre cei care nu i-au luat în serios, i-au jignit, atacat sau au încercat să le fure pământurile au sfîrşit decapitaţi. O incursiune în lumea lor arhaică poate fi considerată, fără doar şi poate, şi o plonjare în hăurile subconştientului nostru. La urma urmei, chiar aşa moderni şi civilizaţi cum ne pretindem, de câte ori nu am vrut să-i luăm capul - la propriu - cuiva, din zeci de motive, absurde sau nu? Spre deosebire de noi, ei chiar acţionează...

Pădurea interzisă

Istoria relaţiilor dintre "omul alb" (fie el american sau european) - cuceritor, colonizator, imperialist, jefuitor de resurse şi bogăţii - şi populaţiile băştinaşe, cu care a interacţionat în timp istoric şi spaţiu geografic, se rezumă la o reţetă simplă, cu mici variaţiuni pe aceeaşi temă. Aproape pretutindeni, băştinaşii au fost înfrânţi, umiliţi, jefuiţi şi, în cele din urmă, depersonalizaţi în urma contactului "civilizator" cu omul alb.

Decalajul tehnologic dintre civilizaţii a fost prea mare şi a avut un cuvânt hotărâtor, concretizat cel mai adesea sub forma armelor de foc, care au înclinat, de cele mai multe ori, balanţa în favoarea invadatorilor albi.



Cu mici excepţii care confirmă regula (materializate în rezistenţa armată dusă de zuluşi, de triburile afgane ori de apaşii, sioux-ii şi alte triburi nord-americane) populaţiile indigene au căzut victime curentului colonial. O notă distinctă în acest peisaj sumbru este reprezentată de violenţa şi cruzimea populaţiilor din arhipelagurile indo-malaez şi cel filipinez. Culturi relativ asemănătoare, cu un pronunţat iz războinic, aceste populaţii umane se înscriu perfect în termenul de "culturi ale puterii", emis de celebrul istoric şi cercetător român, Mircea Eliade.

Printre sutele de naţiuni, populaţii şi triburi din zonele amintite, una iese în evidenţă datorită ferocităţii de care dă dovadă în luptă şi mai ales prin sinistrul obicei al colecţionării capetelor duşmanilor, chiar şi în zilele noastre.

Este vorba de daiacii din marea insulă Borneo, sau Kalimantan, cum mai este numită.

Antropologii şi etnologii au reuşit, până în prezent, să identifice şi să catalogheze circa 200 de triburi care trăiesc în zonele cele mai sălbatice şi de nepătruns din partea centrală a Insulei Borneo. Din punct de vedere administrativ-politic, triburile daiacilor populează regiuni din teritorii ce aparţin statelor Indoneziei, Malaeziei, precum şi sultanatului Brunei.

Evident, această situaţie nu-i deranjează prea mult pe vajnicii daiaci, care se perindă prin junglă fără să ţină cont de graniţele şi aşa insesizabile din pădurea luxuriantă.

Coincidenţă sau nu, daiacii trăiesc în mijlocul celei mai vechi păduri umede din lume, jungla de aici find mai bătrână chiar decât imensa selvă amazoniană.

Aici, printre plante şi animale unice, se estimează că trăiesc între 2-4 milioane de daiaci. Nimeni nu cunoaşte cu exactitate numărul lor. Nimeni nu a avut niciodată interesul sau curajul de a-i număra...

Datele istorice ne spun că daiacii fac parte dintr-o cultură foarte veche. Evidenţele arheologice sugerează că strămoşii lor s-au stabilit în marea insulă Borneo acum peste

3.000 de ani, cu tot cu macabrul obicei al colecţionării de capete omeneşti. Obicei alimentat, fără doar şi poate, de introducerea metalurgiei în insulă, fenomen petrecut acum 2.450 de ani şi ocazie cu care daiacii au descoperit, cu bucurie, că o sabie-macetă din metal retează un cap mult mai eficient decât un obiect similar din obsidian, folosit cu sârguinţă de strămoşii lor.

Dintre cele circa 200 de triburi şi subgrupuri etnice, cele mai cunoscute sunt grupările Bakumpai, Kapuas, Ahe, Jagoi, Kutais, Baritos, Ngajus, Kayan şi Iban.

Pe scena istoriei mari, au apărut de abia în secolul al XIX-lea, când triburile Iban s-au evidenţiat prin cruzimea neobişnuită cu care atacau populaţiile de pescari locale şi mai apoi centrele comerciale deschise de olandezi.

Cei care aveau să facă cunoştinţă, în cel mai serios mod posibil, cu macetele daiacilor au fost japonezii. Fără să se sinchisească de renumele de spadasini ai niponilor, daiacii i-au vânat şi măcelărit prin jungla deasă ca pe nişte simple animale. În timpul celui de-al doilea Război Mondial, trupele armate japoneze au ocupat insula daiacilor şi i-au tratat foarte rău pe băştinaşi. În special daiacii din ţinutul Kapit au avut de suferit din cauza cruzimii şi crimelor de război comise de soldaţii japonezi. Bărbaţii daiaci erau împuşcati ori de câte ori erau surprinşi, iar femeile lor erau răpite şi violate de către invadatorii veniţi din Ţara Soarelui Răsare. În faţa unor asemenea atrocităţi, daiacii s-au aliat cu forţele armate americane şi australiene, susţinându-i pe Aliaţi în războiul cu Japonia aşa cum ştiau ei mai bine - tăind pe bandă capete de japonezi. Armata tribală înarmată cu suliţe, sarbacane şi nelipsitele Dayak Parang, Parang Ilang sau Mandau Parang, săbiile şi macetele concepute de daiaci special pentru retezarea cât mai uşoară a unui cap omenesc, a declanşat gherila în junglă.

Până la sfârşitul războiului, peste 1.500 de soldaţi şi ofiţeri niponi au sfârşit scurtaţi de cap sau torturaţi până la moarte de răzbunătorii daiaci.

Cu parang-ul prin Borneo

În mod tradiţional, ziua unui războinic daiac se scurge între partide de vânătoare, pescuit şi antrenament de luptă destinat perfecţionării mânuirii armelor tradiţionale.

Agricultura a fost introdusă recent şi constă în principal în cultivarea orezului. De agricultură se ocupă îndeosebi femeile şi copii. În rest, atotputernica şi încă venerata Hutan (jungla) oferă carne de vânat, peşte şi diverse fructe locale. Terenurile cultivate iscă în prezent neînţelegeri între autorităţi şi daiaci, primele dorind să cultive palmieri de ulei pe terenurile vânătorilor din junglă.

Cultura daiacilor se bazează pe Adat, un concept străvechi care dictează că pământurile aparţin doar etnicilor daiaci, la fel şi roadele sale.

Religia lor este denumită Kaharingan, fiind un cult de sorginte şamanică, concretizată într-o formă de animism local. Legile indoneziene consideră Kaharingan-ul drept o formă de hinduism, cu toate că această caracterizare, evident greşită, nu acoperă bogăţia, varietatea şi mai ales sensurile mitologiei, învăţăturilor şi religiei daiacilor.

Practicile religioase din Kaharingan diferă sensibil de la trib la trib, dar în ele se regăseşte figura omniprezentă a şamanilor, maeştri ai transei extatice şi călătoriilor între lumi. Ritualurile mortuare sunt extrem de elaborate, mai ales în momentul în care un nobil Kamang moare.

La începutul secolului al XIX-lea, o parte dintre daiaci s-au convertit la Islam, iar creştinismul a fost introdus în insulă de misionarii europeni şi americani. Astăzi, circa 90% dintre daiaci se declară creştini, iar restul musulmani sau Kaharingan. Cu toate acestea, creştinismul este mai mult formal, daiacii rămânând, în interiorul lor, devotaţi practicilor şamanice şi tradiţiilor strămoşilor.

Succesiunea în societatea daiacilor se bazează pe ambele linii, maternă şi paternă. Societatea tribală daiacă este foarte egalitaristă, bărbaţii şi femeile având statut similar şi aceleaşi drepturi asupra proprietăţii. Cu toate acestea, puterea politică se menţine totuşi pe linie patriarhală.

Probabil cel mai frapant aspect din aşezările daiacilor este constituit de aşa-numitele Case Lungi. O Casă Lungă este centrul şi inima satului vânătorilor de capete. Este o structură de locuit alcătuită din lemn, aşezată pe piloni şi care poate atinge lungimi de sute de metri, fiind amplasată, de obicei, pe malurile cursurilor de apă. Tot tribul locuieşte la comun în Casa Lungă, care are bucătării, locuinţe separate şi chiar loc de joacă amenajat special pentru cei mici. Casa unei singure familii este alcătuită dintr-o încăpere separată, despărţită de o singură uşă. Cu alte cuvinte, dacă o Casă Lungă are 158 de uşi, atunci ea este locuită de 158 familii de daiaci.

Decapitarea - între oroare, semnificaţii şi simbolism

În toate culturile umane străvechi, decapitarea a fost şi este considerată un subiect sensibil, plin de groază, dar fascinant şi interesant prin complexitatea credinţelor şi tradiţiilor care îl înconjoară.

Pe scurt, dacă cei vechi credeau că inima este centrul emoţiilor şi sentimentelor, atunci capul este sediul spiritului, al identităţii şi puterii.

Tăiere rituală a capetelor inamicilor a cosntituit, în trecut, o practică frecventă pe tot globul. A fost întâlnită îndeosebi în regiuni din India, China, precum şi în Orientul Mijlociu şi cel Apropiat, Japonia, Amazonia, Myanmar, Nigeria, Melanezia, Micronezia. Sciţii şi celţii erau mari admiratori ai acestei metode de execuţie. Decapitarea a fost des întâlnită şi în Balcanii secolului al XIX-lea, îndeosebi la albanezi şi greci.

Decapitarea este o moarte cumplită, şi impresionantă ca "spectacol" vizual, chiar dacă provoacă mult mai puţină durere şi suferinţă fizică comparativ cu alte metode precum tragerea în ţeapă, fierberea de viu, tăierea pe jumătate, ruperea în bucăţi prin intermediul animalelor de povară sau alte modalităţi atroce de execuţie, "brevetate" de fiinţa umană în negurile istoriei ei.

Simbolismul decapitării se contopeşte, deseori, cu sfera religiosului, amintind aici execuţia Sfântului Ioan Botezătorul sau imaginea izbitoare a lui Chinnamasta, cea de-a şasea mare Putere Cosmică, una dintre cele 10 manifestări divine a lui Shakti din religia hindusă. Imaginea tradiţională a zeiţei Chinnamasta, cu capul retezat aşezat într-una din mâini, dar cu trupul vertical, semnifică conceptul de sacrificiu şi renaştere a Creaţiei, alături de retezarea percepţiilor false, a egoismului şi ignoranţei. Capacitatea zeiţei de a rămâne în viaţă chiar dacă este decapitată este un atribut în plus al naturii divine a acesteia, fiind asociată şi cu trezirea energiei Kundalini.

În lumea războnicilor de pe toate meridianele, tăierea capului duşmanului are motivaţii, simboluri sociale şi funcţiuni extrem de diverse.

Prima valenţă a decapitării a fost una strict ceremonială şi făcea parte dintr-un proces deosebit de important care viza, într-un final, structurarea, reîntărirea legăturilor inter-umane şi apărarea ierarhiilor şi relaţiilor dintre comunităţi şi individ.

Pentru războinicul care săvârşea fapta, aceasta consta în mortificarea sigură a inamicului, un act ultimativ de violenţă rituală codificată, re-estabilirea echilibrului cosmic şi, nu în ultimul rând, o dovadă evidentă de bărbăţie şi prestigiu auto-asumat.

Vânătoarea de capete a fost - şi încă este - cea mai importantă activitate din cultura daiacilor. Aici a existat de milenii obiceiul raidurilor asupra triburilor vecine, în scop declarat de a colecţiona capetele care aveau să orneze, mai apoi, locuinţele celor mai bravi războinici. Autorităţile olandeze au zeci de rapoarte în care descriu detaliat petrecerile daiace, în care erau expuse cu mândrie ultimele capete retezate, alături de cele mai vechi şi bine conservate "trofee", lăsate moştenire de bunici şi străbunici.

Războinii daiaci "recoltau" în principal capete de la duşmanii căzuţi în luptă, răniţi sau capturaţi vii. Evidenţele cercetătorilor susţin că daiacii căutau întotdeauna capete de bărbaţi adulţi, codul nescris al junglei oprindu-i să sacrifice femei, copii sau bătrâni. Au fost înregistrate şi unele situaţii aflate la limita dintre hilar şi tragic, când unii prizonieri au fost cruţaţi pe motiv că aveau capete "urâte" sau "imperfecte" după standardele daiace în privinţa trofeelor umane.

O altă metodă de a face rost de capete era aceea de a se strecurau neauziţi şi nevăzuţi (cum numai nişte oameni ai junglei pot să o facă) lângă victime, după care acestea erau ucise cu o mică săgeată otrăvită suflată din sarbacană. Imediat, daiacul înarmat cu maceta mandau reteza capul ghinionistului.

Arma principală este o sabie tip macetă, cu o lamă grea şi curbată, detalii care maximizează efectul acţiunii de lovire şi retezare. Mânerul este foarte ergonomic, fiind lucrat tradiţional din lemn sau os şi ornat cu pene, pietre sau colţi şi gheare de animale.

Lama este compusă dintr-un "miez" de fier, cu duritate scăzută, maleabil, dar care este ideal pentru a suporta şocuri mecanice. Peste acesta se aplică un oţel mai dur, din care este făurită muchia tăietoare a armei. Mandau este relativ scurt, comparat cu o sabie clasică, fapt care ajută mânuirea sa în spaţii înguste, cum sunt cele din inima pădurii ecuatoriale.

Designul acestei arme primitive, dar atât de eficiente, a fost gândit pentru a uşura foarte mult actul scoaterii din teacă, urmat de retezarea imediată, cele două acţiuni trebuind să devină aproape concomitente.

Soarta capului tăiat este invariabilă. Grotescului trofeu i se scoate creierul - care este dat ulterior la câini, animale foarte îndrăgite de daiaci - după care capul este afumat la foc mocnit, făcut din diverse plante din junglă cu proprietăţi speciale. În urma acestui tratament, capul nu mai este supus acţiunii naturale de descompunere. Astfel "preparat" ajunge să se păstreze fără probleme pentru mari perioade de timp.

Destinaţia finală este altarul nelipsit din fiecare încăpere, unde sunt aşezate capetele colecţionate în generaţii de strămoşi

Ilarie Mitrea, un român printre vânătorii de capete

Nu putem aduce în discuţie cultura războinică a daiacilor fără a aduce un omagiu memoriei celui care a fost Hilarie (Ilarie) Mitrea, primul alb care a stabilit contacte paşnice cu daiacii, medicul român ajungând să fie adoptat cu entuziasm de triburile celor mai temuţi vânători de capete.

Ilarie Mitrea (1842-1904), de profesie medic, născut la Răşinari, judeţul Sibiu, fiu de ciobani veniţi din Apuseni, a fost angajat de coroana olandeză şi trimis să exploreze câteva regiuni din Borneo. Aşa a ajuns românul nostru să intre în contact cu temuţii daiaci, în teritoriile cărora niciun oficial olandez nu avusese curajul să se aventureze. Cunoştinţele medicale solide, precum şi firea sa, l-au ajutat pe Ilarie Mitrea în relaţiile lui cu daiacii: a reuşit nu doar să fie acceptat, ci chiar s-a împrietenit cu temuţii tăietori de capete.

Român adevărat, cu inimă mare, Ilarie a ajutat şi băştinaşii din insulele Sumatra şi Celebes. În anul 1887, demersurile sale l-au făcut pe guvernatorul de atunci al Indiilor Olandeze să emită un ordin care le interzicea civililor şi militarilor olandezi să tragă cu puşca în băştinaşi, din simplă distracţie şi plictiseală.

Înapoiat printre daiaci, Ilarie le-a tratat acestora - gratis - copii de diverse boli, câştigând astfel inimile temuţilor războinici.

La plecarea sa din insulă, doctorul Mitrea a fost ajutat de daiaci să colecţioneze plante şi numeroase animale rare, ce alcătuiesc o colecţie adăpostită astăzi la Muzeul Grigore Antipa din Bucureşti. La plecare, războinicii i-au dăruit exploratorului ardelean două săbii tradiţionale, faimoasele dayak parang - un gest ce denotă multă consideraţie. Săbiile originale, care au tăiat, fără doar şi poate, câteva capete pe parcursul carierei lor, înainte de a intra în posesia românului, sunt păstrate în colecţiile aceluiaşi muzeu bucureştean.

Partidul, politica, secolul XXI, şi atacurile inter-etnice

Daiacii zilelor noastre nu au rămas străini de ispita politicii. Încă din anii 1930-1940, au intrat pe scenele politice ale Indoneziei şi Malaeziei, reprezentaţi de Partidul Unităţii Daiacilor, sau Parti Persatuan Dayak, în limba bahasa indoneziană.

Problemele grave au apărut odată cu explozia demografică din anii 1960-1970, când tot mai mulţi indonezieni în căutare de pământuri au migrat în Borneo. Fostul preşedinte Suharto este cel care a încurajat migraţia spre Borneo a locuitorilor din insulele învecinate, Madura şi Java.

Jurnalistul britanic Jonathan Head, care a realizat în anul 2001 un documentar despre daiaci pentru postul BBC, a descoperit că aceştia nu aveau probleme cu musulmanii sau cu etnicii chinezi, ura lor fiind îndreptată împotriva coloniştilor veniţi din Madura.

Explozia s-a declanşat în anul 1999, când daiacii au pornit un război inter-etnic cu madurezii. Circa 3.000 de madurezi şi-au pierdut capetele, la propriu, restul populaţiei fiind nevoită să se refugieze pe insula de pe care venise.

Reportajul făcut de jurnalistul britanic Alex Spillius în anul 2001 este mai mult decât edificator.

"În curtea unei căpetenii daiace, o duzină de războinici fumează liniştiţi, depănându-şi amintirile.

Un tânăr războinic în vârstă de 21 ani se confesează mândru:

- M-am simţit atât de puternic şi curajos! Am tăiat multe capete. Unii dintre ei încă trăiau. Am simţit puterea cum îmi curge în sânge. Timp de 7 zile, nu am putut să dorm şi să mănânc.

În prima luptă, madurezii au aruncat grenade spre noi, dar niciunul dintre vitejii noştri nu a fost rănit. Apoi a fost rândul nostru să atacăm. Întâi înjunghiam, apoi tăiam capetele. Nici măcar nu ştiu câţi am ucis, cred că erau cel puţin 10. Tata a omorât mai mulţi, dar eu am doar 21 ani", îşi încheie modest confesiunea tânărul daiac.

Spre groaza jurnaliştilor străini, cazaţi la Hotelul Rama, deţinut de o familie de daiaci, în seara următoare conflictului, holul hotelului era ticsit de capetele proaspăt tăiate ale madurezilor.

"Le-am adus pentru voi, credeam că vreţi să vă fotografiaţi cu ele. Le luam oricum să le ducem la afumătoare" s-a scuzat, umilă, gazda în faţa jurnaliştilor oripilaţi.

Un alt afacerist daiac explică mândru:

"Conducem cu 478 la 0, madurezii nu ne-au ucis niciun om. Cei care au scăpat fug acum spre insula lor. Eu nu am strâns niciun cap pe care să-l îngrop mai apoi lângă strămoşi, pentru ca spiritele câinilor de madurezi să fie sclavii spiritelor strămoşilor noştri. Unii dintre noi au luat câte capete puteau duce în spate, dar mie mi s-au părut prea grele".

No comment!

ASCULTĂ CE GÂNDEȘTI