Prima pagină Cultura

Anarhismul: paradisul frustraţilor periculoşi

Nicu Pârlog | 01.23.2012 | ● Vizualizări: 5879
Anarhismul: paradisul frustraţilor periculoşi     no tags + zoom
Galerie foto (5)

Evenimentele recente din întreaga lume, readuc în memoria colectivă prezenţa şi pericolul unei stări de fapt care trebuie evitată de orice societate umană normală şi sănătoasă. Prezentă în trecutul, actualitatea şi, probabil, viitorul omenirii, anarhia a fost mai mereu susţinută în plan politic de către propria filozofie, anarhismul. Complexă în cauze şi originală în manifestări, anarhia este un fenomen de maximă importanţă pentru membrii oricărei societăţi umane, iar reamintirea sa se impune deseori de la sine...


Anarhia ca stare

Termenul în sine vine din negurile timpului, mai precis din Grecia Antică, unde" an-archos" însemna "fără lider, fără stăpân". După cum se poate observa, termenul a degenerat odată cu trecerea timpului, semnificaţia sa migrând spre o stare asociată haosului, distrugerii, nebuniei scăpate de sub control şi legii bunului plac, indiferent de starea şi libertatea celuilalt.

În prezent, anarhismul este perceput ca o doctrină, o ideologie care vizează până la absurd maximizarea libertăţii şi drepturilor individului în cadrul societăţii.



Pentru a atinge acest deziderat deseori periculos, adepţii acestui curent extremist prin definiţie vizează ostilitatea cu orice preţ faţă de stat şi instituţiile sale şi faţă de orice formă de religie instituţionalizată, pe care o văd drept principalul inamic al idealului de om liber din concepţiile lor.

Ostilitatea anarhiştilor faţă de orice formă de conducere socială reflectă ideea conform căreia suveranitatea formelor de guvernare este cumva legitimată de un consens al societăţii.

Ideologii anarhismului consideră că nu trebuie să existe nicio formă de guvernare care să subordoneze indivizii unei societăţi sub ideea de autoritate (termen care repugnă oricărui tip de anarhist). Pe baza propriilor analize istorice asupra dezvoltării diverselor orânduiri statale, filozofii anarhişti Pierre-Joseph Proudhon (1809-1865) şi Piotr Kropotkin (1842-1921) susţineau că toate formele de guvernare au fost, sunt şi vor fi folosite în rol de instrumente pentru stabilirea monopolurilor care-i favorizează mereu pe cei bogaţi şi puternici. Pentru ei, organizările statale nu sunt altceva decât nişte rele de care societatea nu are deloc nevoie.

Din punct de vedere economic, cel puţin în prezent, majoritatea anarhiştilor simpatizează mişcările socialiste extreme, de orientare anti-capitalistă. La fel precum socialiştii şi comuniştii, anarhiştii văd capitalismul drept Răul Suprem - un sistem condus dintotdeauna de elite obscure, care exploatează munca şi productivitatea membrilor societăţii şi reprimă oamenii pe plan cultural şi spiritual.

Când vine vorba de descoperirea unei formule economice sociale care să înlocuiască mult-hulitul capitalism, anarhiştii au păreri diferite. Cei cu simpatii colectiviste şi mutualiste insistă că roadele muncii şi eforturilor indivizilor din societate trebuie să le revină acestora în funcţie de eforturile depuse de fiecare. Anarhiştii care susţin ideile comuniste susţin că libertatea individuală poate fi obţinută într-o societate unde toate bunurile materiale şi resursele naturale sunt deţinute în comun. Anarhiştii cu idei individualiste simpatizează cu un ipotetic sistem social de genul "muncă pentru muncă", despre care cred că poate funcţiona conform raporturilor de muncă existente la un moment dat.

Anticlericalismul şi combaterea oricărei forme de religie organizată reprezintă probabil cea mai vizibilă trăsătură a anarhismului. Cu toate că unii anarhişti celebri au rămas fideli religiei - avem aici exemplul scriitorului Lev Tolstoi (1828-1910) -, majoritatea anarhiştilor se declară atei, fie pe baze materialistice, fie pe baze pur ştiinţifice.

Încă de la apariţia lor pe scena istoriei, anarhiştii au condamnat formele de religie organizată, prin excelenţă cele dogmatice şi patriarhale, forme de religie pe care le-au considerat mijloace de control şi de distrugere a identităţii culturale şi a libertăţii individuale. Din acest punct de vedere, Biserica Romano-Catolică a fost cel mai adesea centrul atacurilor şi criticilor anarhiştilor. din cele mai vechi timpuri până în prezent.

Vaticanul este văzut şi astăzi de anarhişti drept unul dintre bastioanele opresiunii statale, economice şi spirituale, care trebuie subminat şi dărâmat cu orice preţ. Deoarece apogeul politic al anarhismului la nivel internaţional a fost atins la sfârşitul sec. al XIX-lea - începutul sec. XX, agresivitatea anarhiştilor la adresa creştinismului a fost cuvânt de ordine în acea perioadă. Aceştia vroiau să urască Biserica cu orice preţ. Nu au contat câtuşi de puţin realizările pozitive ale clerului. La fel, nici doctrina pacifismului nu s-a bucurat deloc de succes în rândul răzvrătiţilor împotriva a orice...

Anarhismul ca armă politică şi socială

Ideologii şi teoreticienii anarhismului au sfidat limitele absurdului în căutarea unei legitimări istoric-spirituale cât mai credibile. În concepţia acestora, primii anarhişti din lume ar fi fost nimeni alţii decât întelepţii, meditativii şi detaşaţii fondatori ai Taoismului: Lao Zi şi Chuang Tseu (Zhuang Zhi).

Ce au avut în comun aceşti sihaştri auto-exilaţi pe munţii înceţoşaţi ai Chinei Antice cu ideologiile distructiv-protestatare, numai ei ştiu. În tradiţia anarhismului creştin (ei bine, da, există şi aşa ceva), ideologul anarhist Georges Lechartier susţine că primul anarhist din istorie ar fi fost nimeni altul decât Iisus Hristos, iar prima societate pur anarhică ar fi fost cea a apostolilor...

Activistul de religie creştin-protestantă Gerrard Winstanley propunea deja măsuri sociale de orientare anarhistă în Anglia secolului al XVII-lea.
Pe de altă parte, anarhismul modern s-a desprins de influenţele seculare sau religioase, sub imboldul argumentelor asupra moralităţii libertăţii, emise de iluministul Jean-Jaques Rousseau. Ideile anarhiste s-au dezvoltat şi răspândit îndeosebi în perioada Revoluţiei Franceze dintre anii 1789-1799, dar s-au cristalizat într-o doctrină politică de-abia la mijlocul secolului al XIX-lea.

Un anarhist deosebit de influent la nivelul maselor s-a dovedit a fi Pierre-Joseph Proudhon. Cu toate că nu s-a implicat personal în niciun partid politic, scrierile sale au inspirat numeroşi intelectuali liberali, gânditori independenţi şi chiar muncitori, în multe ţări ale Europei, îndeosebi în Spania şi Franţa. Unul dintre cei mai faimoşi discipoli ai săi a fost anarhistul rus Mihail Bakunin (1814-1876), un gânditor eclectic care îşi reformula şi revizuia frecvent opiniile cu privire la societate. Spre deosebire de Proudhon, care nu susţinea trecerea la o societate anarhică prin violenţă, Bakunin era un temperamental adept al violenţei de orice natură. Lozinca sa "Necesitatea de a distruge este totuşi o necesitate creativă", avea să devină credo-ul a generaţii de viitori anarhişti care şi-au văzut astfel argumentate propriile impulsuri agresive.

Cu toate acestea, Bakunin era un înfocat susţinător al colectivismului, în definiţia conform căreia colectivismul, însemnând deţinerea în comun a pământurilor, este primul pas spre o societate în care statul şi guvernările nu îşi mai au rostul şi dispar de la sine.

Conceptele antipolitice ale lui Bakunin au fost respinse fără drept la replică de către Karl Marx. Cu toate acestea, comuniştii nu s-au sfiit să adopte toate mijloacele de luptă ale anarhiştilor, atunci când situaţia o cerea. Anarhiştii Emma Goldman şi Alexander Berkman au venit direct din Statele Unite pentru a susţine Revoluţia Bolşevică, revoluţie care îşi datorează succesul şi acţiunilor ucraineanului Nestor Ivanovici Makhno (unii autori şi biografi susţin că era pe jumătate român bucovinean...)

Simbolul mâzgălit pe ziduri

Anarhia şi anarhismul au avut de-a lungul timpului numeroase simboluri, unele dintre ele apărând şi astăzi pe ziduri, porţi, trotuare, ori ca tatuaje. Primul a fost semnul steagului negru, Black Flag, asociat cu anarhismul, începând din anul 1880. Dacă steagul alb este un simbol universal al predării către o forţă superioară, steagul negru este contra-exemplul grăitor al sfidării şi refuzului de a accepta condiţiile impuse de cei puternici.

Alt simbol mai puţin cunoscut este Pisica Neagră, pictată cu spatele curbat şi gherele şi colţii dezvelite. Simbolul a fost adoptat de sindicatele americane în preajma Primului Război Mondial. Conform legendei, un grup de protestatari sindicalişti a fost bătut grav de poliţişti şi au ajuns cu toţii în spital. Acolo, au descoperit în camera lor un pui negru de pisică, costeliv şi bolnav. Pisoiul a fost hrănit şi îngrijit de sindicalişti, până când s-au întremat cu toţii. Când au părăsit spitalul, au luat cu ei pisica, pe care au adoptat-o drept mascota purtătoare de noroc a mişcării lor sindicale.

Crucea neagră al cărei braţ central se termină într-un pumn strâns a fost adoptată ca simbol de prizonierii politici din Rusia Ţaristă. Cu timpul, a devenit un simbol al tuturor anarhiştilor din spaţiul ex-sovietic

În secolul al XIX-lea, cel mai întâlnit simbol al anarhiştilor europeni era sabotul din lemn. A fost adoptat în onoarea muncitorilor olandezi care, în timpul unei revolte, s-au descălţat de saboţi şi au aruncat cu ei în patroni, aceştia acceptând în final să le ofere condiţii mai bune de muncă. Din acest gest, provine originea termenului sabotaj, cu trimitere directă la saboţii aruncaţi.

Cel mai des întâlnit simbol este cel al literei A mare de tipar, înscrisă într-un cerc. A fost adoptat de mişcarea punk la sfârşitul anilor 1970. Simbolul a fost făcut celebru în imagistica anarhistă de către celebra trupa punk Sex Pistols. Iniţial, consta în litera A (de la anarhie), înconjurată de litera O de la ordine, fiind folosit în premieră de către anarhişti în anul 1868.

Anarhism contemporan şi violenţă

Mişcările de protest cu substrat politic şi cultural din deceniile 1960-1980 din Statele Unite şi Europa Occidentală au dus şi la o recrudescenţă a anarhismului. Unii dintre reprezentanţii feministelor, ai minorităţile sexuale, ai dependenţilor de droguri, ai ecologiştilor, pacifiştilor, mişcărilor studenţeşti radicale şi ai fanilor curentelor muzicale pop şi rock vedeau în societatea anarhistă singura lume ideală în care puteau după voia inimii. În acelaşi timp, paradoxal, unele grupuri non-libertariene nu s-au sfiit să împrumute concepte şi idei anarhiste în cadrul propriilor ideologii.

Anarhismul a reuşit să cucerească şi unii intelectuali, filozofi şi activişti politici de marcă din secolul trecut precum Bertrand Russel, Mahatma Gandhi, Martin Buber, Albert Camus, Michel Foucault, Paul Goodman, Lewis Mumford şi Noam Chomsky. În decursul ultimelor decenii, anarhismul a continuat să viruseze domenii de activitate, mişcări şi personalităţi extrem de diverse. Ideile anarhiste au dus la dezvoltarea fără precedent a feminismului radical şi a unora dintre mişcările ecologiste şi antiglobaliste apărute iniţial în SUA şi Europa Occidentală. Anarho-feminismul contemporan îşi are rădăcinile în ideile lansate de Emma Goldman, Voltairine de Cleyre şi Frederica Montseny.

Percepţia anarhismului se distorsionează deseori atunci când acesta este asociat altor curente. Spre exemplu, expresia "anarho-capitalism" este folosită deseori la adresa economiei liberale sau a unor gânditori de genul lui Ayn Rand, David Friedman şi alţi pro-capitalişti cu viziuni anti-statale.

De la sfârştul Războiului Rece, grupele de anarhişti de pe întreg globul s-au erijat în vârful de lance al mişcărilor anti-globalizare. La fel ca predecesorii lor, anarhiştii cu fulare, glugi, iPhone-uri şi bâte de baseball luptă deschis împotriva cadrului legal şi legitimităţii statului de drept.

Bizar, dar cumva revelator, observăm anarhişti doar în ţările capitaliste, tradiţional democratice; culmea! protestând tocmai împotriva statului şi societăţii de consum care le permit să existe. Nu prea vedem anarhişti în Coreea de Nord sau în statele cu regimuri represive, nu-i aşa?

Anarhiştii de azi se declară îngrijoraţi de impactul global al leviathanului companiilor trans-naţionale asupra societăţilor umane. Un număr tot mai mare de anarhişti îşi face simţită prezenţa pe Internet, unde sunt organizaţi în nenumărate grupuri şi forumuri de discuţii.

Cu siguranţă, toţi anarhiştii s-au gândit şi au jinduit după presupusele avantaje şi libertăţi dintr-o lume aflată în anarhie. Niciunul însă nu a conştientizat pericolele inerente traiului într-o societate în care domneşte legea celui mai puternic şi arbitrarul bunului plac, cu price preţ.