Prima pagină Descopera in Romania

Cantecul pietrei pe muntele de apa

Lucian Vasilescu | 04.17.2007 | ● Vizualizări: 204
Cantecul pietrei pe muntele de apa     Cantecul pietrei, muntele de apa + zoom
Galerie foto (28)

Ca de fiecare data, drumul s-a dovedit a fi la fel de interesant ca si obiectivul final al calatoriei.

Tocmai in aceasta consta placerea oricarei preumblari prin Romania: nu trebuie decat sa tii ochii deschisi pentru a descoperi lucruri care merita vazute. Arutela, castrul uitat Mergand spre Ramnicu Valcea, ne-am abatut putin spre nord, pe Valea Oltului. Acolo, Manastirea Cozia este o destinatie predilecta a turistilor. Doar putin mai sus, pe malul celalalt al raului, Castrul roman Arutela (pe teritoriul actualei localitati Bivolari) nu prea are parte de vizitatori. Construit la anul 133, sub imparatul Hadrian, Arutela era una dintre constructiile cu destinatie civila si militara ce strajuiau, pornind de la Dunare si ajungand in inima Carpatilor, Drumul lui Traian.

Perlele uriase ale Pamantului Urmatoarea oprire: Costesti, la cca 40 de kilometri de Ramnicu Valcea, pe soseaua nationala ce duce la Targu Jiu. Intrat in istoria recenta ca loc al uneia dintre penibilele „batalii“ dintre hoardele de mineri migratori si autoritati (lupte incheiate cu de tot ridicola „pace de la Cozia“), Costestiul este „cuibul“ trovantilor, al uriaselor oua ale Pamantului.

Zamisliri de nisip, formate prin compactarea acestuia in urma unor puternice seisme, trovantii de Costesti (li se mai spune si balatruci) sunt considerati a fi cele mai mari formatiuni geologice de acest tip din lume. In jurul lor s-a construit o adevarata mitologie: se spune ca aceste pietre ar fi vii si ca ar avea puterea de a influenta viata oamenilor. In zona, aproape ca nu este casa in ograda careia sa nu odihneasca un balatruc. Cei care se poarta frumos cu ei, care ii mangaie si-i uda, se gasesc sub protectia pietrei.

Prin lege, trovantii de Costesti sunt protejati; prin traditie, sunt cautati si luati de la locul lor, din preajma uriasului deal de nisip unde s-au nascut, si „gazduiti“ de oamenii locului. Un lucru ramane: spectacolul oferit de campul cu trovanti, gratia si forta pietrei, demonstratia faptului ca arta (si cea moderna), in manifestarile ei cele mai izbutite, nu face decat sa reproduca ceea ce Dumnezeu a facut intr-una dintre cele doar 6 zile de munca pe care le-a prestat in folosul umanitatii.

Cum se mai invarte roata doar cativa kilometri mai la vest de Costesti, soseaua se transforma in spatiu de expunere pentru mesterii ceramisti din zona Horezu. Aici, in prima parte a lunii iunie, se organizeaza anual Festivalul Cocosul de Hurez, cu participarea „scolilor de olarit“ din toate zonele tarii. In asteptarea acestuia, mesterii invart de zor roata si incing cuptoarele. Produsele lor, oferite spre vanzare, impodobesc drumul, de o parte si de alta.

Cererea, insa, a influentat oferta: vasele cu forme, desene si culori traditionale se insotesc cu alcatuiri pestrite de ceramica, lipsite de orice noima. Legea o face banul clientului, n-o mai face traditia. Celor care se grabesc sa-i judece pe olarii de Horezu le reamintesc faptul ca „mandrele“ palate cu turnuri de tinichea, fala tiganilor imbogatiti prin munca grea si cinstita, sunt proiectate de arhitecti. Pe bani. Partea buna a lucrurilor este ca ceramica de Horezu supravietuieste asaltului cererii de kitsch-uri.
Am invatat un cuvant nou: cula Cum este si firesc, fiecare noua calatorie este precedata de o documentare. Intotdeauna, insa, documentarea de acasa este completata de povestile oamenilor din locurile pe care le vizitam. Asa s-a intamplat si acum; asa am apucat sa cautam culele oltenesti. Si le-am gasit, chiar pe locurile unde fusesera construite, in judetele Valcea – la Maldaresti (langa Horezu) si Gorj – la Curtisoara (la nord de Targu Jiu, pe Valea Jiului). Culele, locuinte fortificate, sunt constructii specifice regiunii Olteniei, ridicate in secolele XVIII-XIX.

Pentru a-si proteja familia si avutul de talhari, oamenii cei mai instariti ai vremii isi construiau case-cetate, prevazute cu sisteme complexe de aparare. Ferecate in metal, portile culelor ii descurajau pe aceia ce ar fi voit sa le sparga; ferestrele cladirilor erau mici si zabrelite, iar peretii exteriori (grosi de un metru si mai bine) erau prevazuti cu locasuri de tragere. Pentru a rezista asediilor prelungite, unele cule aveau sapate, in pivnita, fantani.

In pofida determinarilor functionale ale culelor, arhitectura lor exterioara si interioara impresioneaza prin armonie, bun-gust si eleganta naturala, neostentativa. Rasaritul Lunei. La Tismana Manastirea Tismana (accesibila pe un drum lateral, ce se deschide catre nord din soseaua care leaga Targu Jiu de Baia de Arama) este cel mai vechi asezamant monahal din Tara Romaneasca. Sfintita la anul 1378, a fost ctitorita de Cuviosul Nicodim si a intrat, alaturea cu dansul, in legenda.

Nascut in Macedonia, Nicodim a imbratisat de tanar monahismul si, inainte de a pune piatra de temelie a Tismanei, a ucenicit la Muntele Athos. Astfel, influenta arhitecturii bizantine a bisericilor din Macedonia este vizibila in stilul Manastirii Tismana. Despre Cuviosul Nicodim au ajuns pana la noi putine si foarte tarzii izvoare scrise. In locul lor vorbeste legenda conform careia Nicodim s-ar fi nevoit la Tismana, intreaga sa viata, in reculegere si rugaciune, intr-o pestera situata pe abruptul unui perete de stanca din preajma manastirii.

In preajma Podului lui Dumnezeu Spuneam, la inceput, ca am plecat spre Cetatile Ponorului, acolo unde apa si piatra au savarsit, prin lucrarea lor comuna, un peisaj unic. In ansamblul sau, zona este un paradis natural nepereche, un imens ecosistem carstic, de o spectaculozitate aparte.

Frumusetea salbatica, primordiala a locurilor a facut ca toponimia acestora sa-l evoce, fara echivoc, pe Creator. In imaginea cu care am deschis acest fotoreportaj se vede Mercedes-ul ML 350 al echipei noastre ruland pe un pod natural care se numeste chiar asa: Podul lui Dumnezeu. Zeitatile antice si-au primit si ele partea: exista aici un Camp al Afroditei. Dincolo de numele lor, locurile acestea (si cele de pe drumul ajungerii la ele) sunt, pur si simplu, frumoase. Si, cel mai important, sunt ale noastre. Acum, astfel si aici se incheie aceasta calatorie. Descopera in Romania continua. In fiecare numar al revistei.

FACTS


Brancusi: nascut si rapus in Romania
La anul 1876, s-a nascut in satul Hobita (Gorj) Constantin Brancusi. A plecat pe jos la Paris in 1902. A ajuns in 1904. A lucrat acolo ca spalator de vase si ca ajutor de tamplar. Recent, o lucrare de Brancusi a pulverizat toate recordurile de pe piata internationala de arta: a fost adjudecata la o licitatie cu suma de 27 milioane de dolari. La moartea sa, in 1957, sta­tul roman a refuzat sa primeasca mostenirea lasata de Brancusi – atelierul sau parizian –, considerandu-l pe sculptor un reprezentant al burgheziei decadente.

Atelierul lui Brancusi a revenit statului francez si geme, de zeci de ani, de vizitatori. Astazi, la Hobita natala, pe un bolovan din curtea unei case jerpelite, sta scris: „Aici s-a nascut Constantin Brancusi.“ Aiurea, aceea nu este casa sculptorului. Adevarata casa zace in parasire la putina departare de falsul memorial: jumatate la pamant, jumatate inca sprijinindu-se de aer. La Targu Jiu se gaseste singura lucrare de sculptura monumentala a lui Brancusi. Un unicat care, mai mult ca sigur, valoreaza mai mult decat orasul.

Acum cativa ani, intreg ansamblul (Masa Tacerii, Aleea Scaunelor, Poarta Sarutului, Coloana fara Sfarsit) a fost restaurat folosindu-se tehnologii de reconditionare specifice nu lucrarilor de arta, ci constructiilor (de piatra si metalice), intr-un iures de finantari care n-a fost inca descalcit. Inmormantat la Paris, Brancusi a fost rapus in Romania.

Am intalnit olari fericiti
In zona Horezu, olaritul are o veche traditie. Am cautat aici un atelier de olarit in care sa se lucreze cat mai aproape de aceasta. L-am gasit intr-un sat vecin Horezului, la Maldaresti. Mesterul olar de aici este o femeie: Simona Ungureanu. Paradoxal, faptul ca nu provine dintr-o familie de olari a facut-o sa incerce a deprinde, incetul cu incetul, mestesugul originar. Din locuri alese cu grija, Simona Ungureanu isi aduce lutul, pe care il lasa apoi in pace un an de zile.

Ploile, inghetul, apoi dezghetul, mai apoi lumina si caldura Soarelui pregatesc, rand pe rand, pamantul. Framantat, acesta se asaza pe roata olarului (invartita, asa cum se cuvine, cu piciorul). Urmeaza uscarea naturala, apoi arderea in cuptor. Pe urma, intoarcerea la roata, pentru a aseza pe vasul de lut un desen unic. Culorile sunt extrase, cu un soi de moara actionata manual, din argile colorate, caolin si oxizi naturali.

Sculele cu care se aplica pictura poarta denumiri vechi (tiple, gaita) si sunt confectionate din coarne de vita si pene de gasca. Vasele sunt supuse din nou supliciului focului, apoi se intorc pentru ultima oara in mainile olarului, pentru smaltul stralucirii finale, intarit, de asemenea, in foc. Productivitatea unui asemenea sistem de lucru nu este mare, in schimb ceramica Simonei Ungureanu poarta pecetea lucrului autentic.