La Balcic, inima mea

Vedi Balcic e poi muori…
Afara de ceea ce in mod evident este ? adica o suma de indraznete figuri de stil ale naturii sau, daca vreti, o intalnire extrema, periculos de frumoasa a marii cu muntele ?, Balcicul mai inseamna si constructia artistica, durata pret de cateva decenii, a celor mai de seama pictori romani din veacul XX.

Altfel spus, jerba de nuante si irizari de semnificatie pe care simpla rostire a numelui sau o produce este si rodul stradaniilor celor care, an de an, la vreme de vara, in perioada interbelica (mai precis in perioada administratiei romanesti asupra Cadrilaterului, 1913-1940), soseau aici cu sevaletul subsuoara si incercau sa dea o replica indrazneata culorilor din care se intrupa orasul alb al Coastei de Argint sau, in multe cazuri, sa-i restaureze, in termeni personali, profilul.

• Noi localităţi din România au devenit staţiuni turistice
• Au început lucrările de restaurare a Cazinoului din Constanţa după 7 ani de chin birocratic

Istoria aventurii lor artistice, consemnata sarguincios sau cu patos nostalgic de la Emanoil Bucuta la Balcica Maciuca (fiica ultimului primar roman al Balcicului, Octavian Mosescu), este poate cea mai frumoasa si mai densa pagina din viata acestui ansamblu neobisnuit, cu stradute incolacite pe dupa gatul calcaros al muntelui, cu acoperisuri rosii si intortocheri vegetale ce amintesc nu de Cerno More (Marea Neagra) si de duhul ei sever, ci mai degraba de verdele bazinului mediteranean: targ maritim, statiune estivala, aproape-port, orasel exotic, centru academic, amestec de civilizatii, Babel prietenos prin ale carui labirinturi solare s-au intalnit noian de limbi, de arhitecturi si de traditii.

Asa cum a existat pentru pictorii francezi o Scoala de la Barbizon, pentru germani Worpswede, pentru maghiari Scoala de la Baia Mare, tot asa, pentru romani, a fost si a ramas in istorie Scoala de la Balcic. Un paradis pierdut pe care autoritatile culturale romane inca se straduiesc sa-l reinvie prin diverse tabere de pictura, un loc unde, in vremurile de glorie, pe cand ?pictura noastra nu avea decat un subiect: Balcicul? (Camil Petrescu), s-au intalnit viziuni si stiluri diferite, in fata unui acelasi obsedant peisaj.

Ii amintim doar pe cativa dintre cei care, iremediabil sedusi de farmecul sau, au ramas macar pret de o clipa cu cutitul (de pictura) in mana, suspendandu-si, parca, teama de a nu rani panza: Tonitza, Cecilia Cutescu Storck, Iser, Sirato, Darascu, Petrascu, Mutzner, Vasile Popescu, Ion Theodorescu Sion, Steriadi, Paul Miracovici, Leon Biju, Kimon Loghi, Micaela Eleutheriade, Sabin Popp, Henri Catargi, Ghiata, Eustatiu Stoenescu, Petre Iorgulescu-Yor, Stefan Popescu…