Cum îi sprijinim pe cei care au pierdut pe cineva drag ori sunt la final de viață? Ghid empatic, bazat pe psihologie

Gândul că vom pierde pe cineva apropiat sau că vom fi noi în fața morții ne cutremură pe toți (într-o măsură mai mare sau mai mică). Dar cum să vorbim atunci când simțim că nu avem ce să spunem? Cum reacționăm când durerea celuilalt ne copleșește astfel încât nu mai știm cum să reacționăm? Și mai ales, cum oferim alinare fără să cădem în clișee care, deși bine intenționate, pot răni?

„Condoleanțe” sau „Îmi pare rău” sunt expresii automate, dar uneori nu ajung să acopere golul lăsat de durere. Psihologii susțin că, în fața durerii, prezența tăcută poate fi mai puternică decât orice discurs.

• Ziua în care s-a deschis oficial cel mai vechi muzeu din România
• Ziua în care accesul la informaţie nu a mai depins de avere

Dr. Alan Wolfelt, directorul Center for Loss and Life Transition, explică: „Dacă nu știi ce să spui, nu spune nimic. O îmbrățișare sinceră este mai bună decât o frază goală.”

Cuvintele care vindecă sau care rănesc

De asemenea, ai fi o idee să eviți replici precum: „E într-un loc mai bun” (minimalizează durerea), „Vei trece peste” (sugerează că suferința e temporară) sau „Știu cum te simți” (fiecare pierdere este unică). Mai bine spui: „Nu pot înțelege prin ce treci, dar sunt aici.” „Îmi aduc aminte de [nume] și de [o amintire specifică].” „Este în regulă să simți orice simți.”

Ce facem când cineva se află în agonie?

Pe de altă parte, atunci când o persoană se află în ultimele momente de viață, comunicarea se mută aproape complet în zona non-verbală. Cercetările sugerează că auzul rămâne activ până foarte târziu, chiar și la pacienții în comă. Astfel, chiar dacă pare inconștientă, vorbește-i. Spune-i că este iubită, că este în siguranță, că e permis să plece.

Dr. Kathryn Mannix, specialistă în îngrijiri paliative, recomandă: „Nu promiteți lucruri pe care nu le puteți controla („O să fii bine”), ci oferiți recunoașterea durerii („Știu că îți este greu acum” sau „Sunt aici cu tine, nu ești singur.”)

Cum reacționează creierul la pierdere? Neuroștiința confirmă că durerea emoțională activează aceleași zone cerebrale ca durerea fizică. Un studiu publicat în Journal of Neuroscience a demonstrat că respingerea socială sau pierderea unui apropiat declanșează răspunsuri similare cu acelea ale unei răni corporale. De aceea, reacțiile pot fi imprevizibile: unii plâng, alții intră în stare de șoc, iar alte persoane par „reci”. Toate acestea sunt normale.

Ce NU ar trebui să facem niciodată?

În primul rând, să nu minimalizăm durerea. Expresii precum „Măcar a trăit mult” sau „A fost bătrân, era de așteptat” nu aduc alinare; dimpotrivă, pot crea impresia că suferința celui rămas este exagerată sau nejustificată. La fel de dăunător este să împingem persoana spre „revenirea la normal”. Doliul nu are termen limită și nimeni nu se vindecă după un calendar impus din exterior. O altă greșeală frecventă este evitarea subiectului, din teamă să nu răscolim durerea. În realitate, ignorarea pierderii nu o face să dispară, doar îl lasă pe cel îndoliat și mai singur cu ceea ce simte.

Cum susținem pe termen lung? După ce trec funeraliile, cei aflați în doliu rămân singuri cu durerile lor și cu golul lăsat în urmă de cel pe care l-au pierdut. Organizația „Cruse Bereavement Care” recomandă să menționezi persoana pierdută (nu o transforma în tabu), să fii prezent și după 3-6 luni (când lumea uită) și să oferi ajutor concret: „Vin să-ți fac o mâncare” în loc de „Sună-mă dacă ai nevoie”. „Am rezervat o sesiune de terapie pentru tine. Dacă vrei, te duc”. „Îți organizez actele de la spital. Spune-mi doar unde semnez.”

Oamenii în doliu au nevoie să fie auziți, nu să fie corectați

Durerea pierderii nu vine cu manual de instrucțiuni. Fiecare o trăiește altfel: unii caută liniște, alții vor să asculte ori să vorbească neîntrerupt, unii izolare, alții prezență necondiționată. Oamenii în doliu au nevoie să fie auziți, nu să fie corectați. Dr. Brené Brown, cercetător în vulnerabilitate, subliniază: „Răspunsul cel mai dur la durere nu e Nu te pot ajuta, ci Nici măcar nu încerca să înțelegi.

Practic, dacă cineva îți spune că a pierdut un părinte, nu răspunde imediat cu propria experiență. Lasă-le spațiul să se exprime. Nu umple golurile din conversație cu vorbe goale. Uneori, un simplu „E greu, știu” e mai puternic decât monologuri. „Sunt aici pentru tine” e bine, dar adesea insuficient. Cercetătorii de la Universitatea din Utah au descoperit că persoanele în doliu se simt mai susținute când primesc ajutor specific: mâncare gătită, copii duși la școală, facturi plătite.

Cum abordăm copiii în fața pierderii cuiva drag?

Copiii resimt și ei durerea, dar o procesează altfel decât adulții. Asociația „Sf. Ecaterina” (specializată în consiliere pentru copii în doliu) recomandă folosirea cuvintelor simple – „Bunicul a murit. Înseamnă că trupul lui nu mai funcționează.” Evită metaforele: „A adormit pentru totdeauna”, deoarece poate crea frică de somn. Și fă tot posibilul să le oferi alegeri:„Vrei să desenăm ceva pentru el ori să mergem la mormânt?”

Dar ce facem când durerea nu se estompează?

Pentru unii, doliul devine cronic. Organizația Mondială a Sănătății recunoaște acum „tulburarea persistentă de doliu” ca afecțiune medicală, care poate necesita terapie. Iar semnele alarmante ar putea fi incapacitatea de a relua activități de bază după 6-12 luni, flashback-uri intense sau evitarea oricărei discuții despre persoana pierdută și autoizolarea extremă. În astfel de cazuri, consilierea profesională e esențială. În România, centrele de psihoterapie precum Institutul Român de Psihotraumatologie oferă programe specializate.

În concluzie, nu există un script perfect pentru durere. Dar există autenticitate. Fie că e vorba de un ultim „la revedere” sau de o îmbrățișare fără cuvinte, ceea ce contează este să fim acolo. Nu pentru a repara, ci pentru a împărtăși. Cei care suferă nu au nevoie de răspunsuri. Au nevoie să știe că nu sunt singuri.

Pentru ajutor suplimentar, apelați la Asociația Română de Îngrijiri Paliative.

Surse:

https://news.ubc.ca/2020/07/ubc-research-shows-hearing-persists-at-end-of-life/

https://pmc.ncbi.nlm.nih.gov/articles/PMC4119479/

https://www.apa.org/news/podcasts/speaking-of-psychology/grieving-changes-brain

Vă mai recomandăm să citiți și:

Ce spun psihologii despre copiii care numără pe degete?

Ce spune psihologia despre oamenii care vorbesc prea mult și transformă orice dialog într-un monolog obositor?

Psihologia respectului. De la filosofia lui Kant la cercetările în neuroștiință: cum recunoașterea demnității celuilalt ne modelează mintea, relațiile și societatea

Cum să știi că ai găsit psihologul potrivit: 5 semne cheie