Un fenomen natural mai puţin cunoscut: cum se nasc şi mor cheile din România

Nicăieri în România ca în Munţii Apuseni, grupa montană care concentrează 52 de chei, cel mai mare număr de astfel de văi din ţara noastră, nu se găsesc exemple atât de grăitoare pentru fiecare etapă din evoluţia cheilor.

• Noi localităţi din România au devenit staţiuni turistice
• Au început lucrările de restaurare a Cazinoului din Constanţa după 7 ani de chin birocratic

Formarea cheilor

Cele mai numeroase chei din Munţii Apuseni sunt epigenetice. Ele s-au înfiripat prin adâncirea unui râu, într-o primă fază, în roci sedimentare moi, uşor de sculptat de cariul apei. La un moment dat însă, apele au ajuns la fundamentul dur, cel mai adesea calcaros. Interesant este că, de la acest nivel, valea nu s-a dezvoltat în plan orizontal, prin lărgirea albiei şi crearea de terase, ci şi-a continuat, cu încăpăţânare am zice, adâncirea în roca mult mai rezistentă.

Aşa s-au format multe dintre cheile cele mai cunoscute ale Apusenilor şi ale României: cheile Turzii, Turenilor, Aiudului, Ampoiţei, Sighiştelului, Mănăstirii, Gălzii, Găldiţei, Cetei, Tecşeştilor, Cibului, Gîrdişoarei etc.

Mai puţine ca număr, însă cu evoluţia cea mai spectaculoasă, sunt cheile de captare carstică. În acest caz, parte din apa râurilor a fost captată în adâncuri, prin litoclaze (crăpături în calcar) şi de-a lungul feţelor de stat, adică a acelor linii fragile unde rocile sunt mai uşor de erodat. În subteran, apele au creat acvifere şi apoi peşteri, care s-au dezvoltat atingând, unele, dimensiuni ciclopice.

Odată cu lărgirea peşterii, întreg râul a fost captat în lumea misterioasă a adâncurilor, astfel că, deasupra, vechea vale a rămas seacă. Cu timpul, datorită îndărătniciei cu care râul a săpat în pereţii laterali ai galeriei, aceştia s-au îndepărtat unul de altul, nemaisusţinând suficient tavanul peşterilor, care s-a prăbuşit, rezultând sectoare de chei.

O astfel de geneză se poate observa „pe viu” astăzi în Peştera Cetăţile Rădesei – un unic laborator al naturii, unde modul său de acţiune şi finalitatea eforturilor sale pot fi admirate de fiecare dintre noi. Ea este doar o rămăşiţă din peştera care a dat naştere, în acelaşi mod, spre aval, Cheilor Someşului Cald. De altfel, deschizăturile din tavan, celebrele „ferestre”, sugerează că transformarea este încă în curs, prăbuşirea întregului tavan fiind iminentă.

Alte forme de acest tip au apărut prin străduinţa factorilor tectonici, rezultând cheile antecedente şi de subsidenţă periferică. În cazul primelor, reprezentate în Apuseni doar de Cheile Feneşului, văile s-au adâncit în condiţiile în care substratul a fost antrenat în mişcări de ridicare, în vreme ce în a doua situaţie este vorba, invers, de coborârea tectonică a nivelelor de bază (cheile Videi sau Albioarei, din Munţii Pădurea Craiului).

Unele chei nu se regăsesc în nici unul dintre scenariile de mai sus, fiind denumite chei de evoluţie simplă, unde râul s-a adâncit direct în calcare: cheile Runcului, Pociovaliştei, Poşăgii, Bedeleului etc.

Tinereţea cheilor

Multe dintre Cheile Apusenilor sunt azi la această vârstă. Peisajul lor este spectaculos, sălbatic şi cu multe atribute atractive.

Le recunoaştem după profilele transversale înguste, cu versanţii foarte apropiaţi, uneori în formă de V, unde apa încă nu a săpat lateral. Versanţii sunt impunători, abrupţi, aproape de verticală, alteori chiar surplombaţi (ieşiţi în afară în raport cu baza) şi sunt presăraţi cu micro-forme de tipul pilierilor, crestelor, turnurilor.

Accesul prin astfel de chei este dificil, uneori se face pe o potecă îngustă, alteori pe la baza versantului sau pe amenajări speciale – bride, scări sau lanţuri -, alteori chiar prin apă. Iar cursul de apă se remarcă prin prezenţa rupturilor de pantă: praguri, repezişuri, cascade şi marmite de evorsiune (scobituri în albia râului), care fac străbaterea cheilor şi mai dificilă, unele dintre ele pretându-se chiar canyoning-ului (cheile Cetei).

Tinereţea unei chei permite cel mai bine deducerea tipului de geneză. În Cheile Turenilor, situate în extremitatea nord-estică a Munţilor Trascău, procesul de decopertare a calcarelor de sub rocile sedimentare este în desfăşurare şi nicăieri în România nu este mai evident ca aici.

Maturitatea cheilor

Cheile ajunse la maturitate etalează un profil transversal ceva mai larg. Evazarea văii este datorată retragerii lente a versanţilor, a căror bază este slăbită prin adâncirea continuă a firului de apă. În plus, apa se infiltrează în profunzime şi amplifică microfisurile iniţiale prin acţiune mecanică (eroziune), chimică (coroziune) sau prin îngheţ-dezgheţ (gelifracţie), afectând astfel unitatea rocii.

Prin distensie tectonică, adică eliminarea presiunii asupra stratelor prin acţiunea tectonicii, rezistenţa versanţilor în faţa alunecărilor şi prăbuşilor slăbeşte definitiv. Ei se retrag lateral, se îndepărtează unul de altul, descătuşând firul văii şi permiţându-ne nouă, turiştilor, un acces mai facil.

În retragerea lor, versanţii iau şi bogăţiile pe care le ascundeau. În partea superioară a abrupturilor din cheile Turzii sau Întregaldelor, dar şi a altor chei mature, putem admira arcade insolite, vestigii ale unor peşteri distruse de retragerea vechilor pereţi de stâncă.

Diversele forme de dezagregare fizică din categoria pilierilor, crestelor, turnurilor sau acumulărilor de grohotişuri acoperă vaste suprafeţe generând un bazar morfologic inedit, prin care te strecori cu greu, uneori cu riscuri evidente.

Astfel de chei păstrează încă evidente mărturiile formării. În Cheile Râmeţului şi Uibăreştilor, prezenţa podurilor naturale, relicve ale tavanului vechilor peşteri, este o dovadă de necontestat a unei geneze şi evoluţii insolite, la fel secţiunile care păstrează încă aspectul galeriilor de peşteră din Cheile Galbenei, Râmeţului sau Ardeului.

Îmbătrânirea cheilor

Îmbătrânirea vine ca o primă fază a negării condiţiei de cheie. Valea este largă, evazată, versanţii s-au retras mult şi abrupturile apar doar la partea superioară, cea inferioară, acoperită de trene fixate de grohotişuri, îmbracă forma unei suprafeţe ce a abandonat demult lupta cu verticala, fapt care a permis solului să se înfiripe, iar vegetaţiei să acopere frământările pietrei.

La partea superioară, peisajul versanţilor se menţine ruiniform, fiind afectat în continuare de procese de dezagregare şi eroziune şi marcat de prezenţa crestelor zimţate, pilerilor, arcadelor, „ciupercilor” şi culoarelor de grohotişuri.

Cheile Mănăstirii sunt, din acest punct de vedere, cel mai ilustrativ exemplu. Aici, aspectul şi lăţimea culoarului morfologic nu mai susţin practic denumirea de cheie. Iar lărgirea văii este un fenomen în curs, ritmul de retragere laterală a versanţilor fiind alert. O atestă, pentru orice privitor, fractura de distensie tectonică din profilul versantului stâng, aflată într-o expansiune evidentă.

Geneza unora dintre cheile îmbătrânite este încă dezbătută în lumea ştiinţifică, mărturiile fiind puţine sau nu foarte evidente. Noi teorii care să susţină un mod sau altul de formare apar referitor la Cheile Întregaldelor, care au fost incluse pe rând în grupele de chei de captare carstică, epigenetice sau antecedente, sau Cheile Aiudului, unde s-a avansat atât teoria captării, cât şi a epigenezei.

Se verifică astfel, şi în cazul cheilor, un veritabil postulat: cu cât timpul scurs de la apariţia unui fenomen, de la geneza unei forme, este mai îndelungat, cu atât misterul se amplifică.