Ce se întâmplă în creierele noastre când ne îndrăgostim? (VIDEO)

Viaţa de cuplu în regnul animal

Pentru a înţelege misterul din spatele formării relaţiei de cuplu, oamenii de ştiinţă au studiat şoarecii de preerie şi pe cei montani, rozătoare înrudite dar care au un comportament diferit atunci când vine vorba de împerechere. Mai exact, după împerechere, cuplurile formate şoareci de preerie rămân împreună pe viaţă, în timp ce şoarecii montani preferă să întreţină relaţii sexuale cu diferiţi parteneri. 

• Ce sfaturi au experții pentru tinerii care încă mai depind financiar de părinți?
• „Țara cea mai puțin vizitată” din Europa cu peisaje și castele spectaculoase

Cercetătorii de la National Institute of Mental Health susţin că diferenţa dintre modul de împerechere a celor două specii poate fi explicată de hormonii oxitocină şi vasopresină. Oxitocina stimulează naşterea şi lactaţia, în timp ce vasopresina reglează activitatea rinichilor şi vasoconstricţie (măreşte rezistenţa periferică vasculară, lucru care duce la creşterea tensiunii arteriale). Cercetări mai recente au implicat cei doi hormoni în diferite comportamente sociale, precum lucrul în echipă sau interpretarea emoţiilor trăite de alţii. De asemenea, oxitocina are un efect de calmare şi pare să ajute la consolidarea încrederii între oameni. 

Diferenţa fiziologică dintre cele două specii de şoareci constă în distribuţia acestor hormoni. Şoarecii de preerie au o densitate mai mare a ambelor tipuri de receptori (de oxitocină şi vasopresină) atât în amigdală, zona din creier implicată în formarea memoriei emoţionale, cât şi în mai multe părţi ale sistemului de recompensare dopaminergic. Ambii hormoni sunt eliberaţi atunci când şoarecii de preerie se împerechează, lucru care promovează crearea unei legături între mascul şi femelă. Atunci când eliberarea hormonilor este împiedicată, această legătură nu se mai formează iar şoarecii întreţin relaţii sexuale cu mai mulţi parteneri. În acelaşi timp, atunci când şoarecii montani sunt modificaţi genetic astfel încât să elibereze aceşti hormoni în timpul împerecherii, ei devin monogami. 

Şi dopamina joacă un rol destul de important în acest proces. Eliberarea dopaminei crează o senzaţie de plăcere, iar ea este utilizată în creier pentru a recompensa comportamente precum procrearea sau mâncatul. Şoarecii care sunt mai sensibili la dopamină pot să dezvolte preferinţe pentru partner fără împerechere, întreţinând un fel de relaţie de prietenie. Mulţi dintre receptorii dopaminei şi dintre căile responsabile pentru formarea relaţiei de cuplu, în cazul şoarecilor, sunt implicaţi şi în dependenţa de cocaină. Acest lucru ar putea explica sentimentul de dependenţă al iubirii.

Când oamenii se îndrăgostesc

La oameni, Donatella Marazziti, profesor de psihiatrie la Universitatea din Pisa, a descoperit că stadiile incipiente de dragoste sunt asociate cu nivelul diminuat al neurotransmiţătorului serotonină şi  al unui receptor de serotonină. Acelaşi lucru se întâmplă şi în cazul persoanelor care suferă de tulburare obsesiv compulsivă (OCD). Din moment ce ambele condiţii (îndrăgostirea şi OCD) crează sentimente de anxietate şi un stil impulsiv de a gândi, este tentant să credem că dragostea timpurie este ca o formă temporară de tulburare obsesiv compulsivă. De asemenea, relaţiile amoroase aflate în stadii incipiente sunt caracterizate de niveluri ridicate ale anumitor molecule asociate cu răspunsul la stres. După 12-18 luni petrecute într-o relaţie, atât serotonina cât şi moleculele asociate cu stresul îţi revin la normal. 

În alte studii, cercetătorii s-au folosit de tehnicile de imagistică MRI pentru a identifica regiunile din creier care sunt activate sau dezactivate de iubirea romantică. Astfel s-a constatat că acest tip de dragoste este caracterizată printr-o creştere a activităţii cerebrale din diferite regiuni implicate în sistemul de recompensare dopaminergic. În acelaşi timp, specialiştii au descoperit că şi dragostea parentală activează cam aceleaşi regiuni cu excepţia zonelor din hipotalamus, lucru care sugerează că această zonă ar fi responsabilă pentru comportamentul sexual al iubirii romantice. 

Zonele în care activitatea cerebrale creşte atunci când suntem îndrăgostiţi includ amigdala şi cortexurile protal şi parietal. Amigdala este asociată cu frica şi învăţarea din greşeli. Cortexurile frontal şi prefrontal sunt asociate cu funcţiile executive precum analiza, judecata, satisfacţia întârziată şi prezicerea rezultatelor ale evenimentelor. „Putem specula că acest lucru explică de ce persoanele îndrăgostite nu se descurcă destul de bine la aceste sarcini”, a rezumat cercetătoarea Helen Fisher. 

Mai jos puteţi urmări un rezumat al studiului, realizat de Fisher în timpul unei discuţii de la TED, din 2008.