Luna se micşorează. Ce se întmplă cu Pământul

 Pământul şi Luna sunt menţinute alături pe orbită în jurul Soarelui de un echilibru rezultat din interacţiunea dintre forţa centrifugă, care încearcă să le despartă şi atracţia gravitaţională reciprocă care încearcă să le apropie. Gravitaţia Lunii are efecte observabile asupra Pământului, unde produce maree. De asemenea, existenţa Lunii pe orbită stabilizează mişcarea de rotaţie a Pământului, făcând posibilă succesiunea predictibilă a anotimpurilor.

De cealaltă parte, chiar dacă pe Lună nu există oceane şi mări, forţa gravitaţională terestră are efecte asupra formelor de relief selenare. Planeta noastră determină formarea unor încreţituri, a unor dealuri şi depresiuni la suprafaţa Lunii, pe măsură ce satelitul nostru se micşorează încet.

• Copiii sub 8 ani nu ar trebui să bea sucuri din gheață aromată, avertizează medicii pediatri
• Scrisoarea Papei Francisc din spital: „Trebuie să dezarmăm cuvintele”

Această micşorare a diametrului Selenei nu este un motiv de îngrijorare. Ea se produce pe măsură ce interiorul selenar se răceşte, permiţând solidificarea unor regiuni parţial topite din mantaua lunară. Astfel Luna se micşorează puţin câte puţin, fenomen în urma căruia crusta sa se încreţeşte. Aceste încreţituri formează la suprafaţa selenară nişte proeminenţe şi depresiuni asemănătoare celor observate pe planeta Mercur şi care au mai puţin de 10 kilometri lungime şi câţiva zeci de metri înălţime.

În cursul anului 2010 sonda NASA Lunar Reconnaissance Orbiter (LRO) a descoperit 14 astfel de forme de relief care au fost adăugate la cele 70 deja cunoscute, ce sunt răspândite aleator la suprafaţa lunară. Analiza acestor forme de relief i-a determinat pe oamenii de ştiinţă să ajungă la concluzia că Luna se micşorează.

Cinci ani mai târziu, LRO a cartografiat aproximativ 75% din suprafaţa selenară, obţinând imagini de înaltă rezoluţie cu ajutorul instrumentului denumit Narrow Angle Camera. În acest interval de timp au fost descoperite peste 3.200 de astfel de încreţituri la suprafaţă.

„Există un tipar de orientare al acestor mii de falii, iar existenţa sa sugerează că există şi o altă forţă care le influenţează formarea, o forţă care acţionează la nivel global”, conform coordonatorului acestui studiu, Thomas Watters, cercetător la National Air and Space Museum din Washington.

Această forţă este legată de atracţia gravitaţională a Pământului şi este similară forţei care influenţează oceanele terestre. Liniile forţei mareice exercitate de Pământ asupra Lunii sunt aliniate cu orientarea acestor încreţituri. Iar cum nucleul selenar este în continuare într-un proces de răcire, noi astfel de forme de relief urmează să apară.

Sursa: Agerpres