Ultima graniță a rușinii față de corpul care cedează și poveștile pe care nimeni nu vrea să le spună

Adaugă-ne ca sursă preferată

Urmărește-ne in Discover

„Am crezut că a fost extraordinar să nasc. Mă simțeam ca o amazoană, împingând în afară acei copii-minune. A fost un miracol al lumii să văd un om întreg desfășurându-se din pântecele meu”, spune o cititoare The Guardian, care scrie anonim un editorial.

Atunci când a născut cei doi copii, în urmă cu peste 30 de ani, ea era adepta politicii centrului de nașteri al spitalului public: 24 de ore – apoi pleci acasă. Credea că are nevoie doar de o noapte sau două în spital înainte de a pleca acasă cu nou-născutul. Nu prea exista conștientizare sau planificare a timpului de care un corp are nevoie pentru vindecare și refacere.

„Nu știam de câtă odihnă are nevoie un corp care naște. Nu știam că bătrânii înțeleg acest lucru, că de fapt culcarea în pat este o tradiție cu un motiv. Am crezut că ofertele de ajutor sunt noțiuni învechite ale feminității de modă veche. Nu am știut că dacă aș fi stat întinsă și aș fi rămas acasă, corpul meu ar fi putut să se refacă puțin mai mult. Credeam că există o umilință în odihnă”, spune ea, în The Guardian.

„Nu știam de câtă odihnă are nevoie un corp”

La 50 de ani, la 20 de ani după acei copii și după ani de Pilates și fizioterapie, cititoarea fost operată în zona pelviană din cauza dificultăților în urma nașterii. Însă acum, la 60 de ani, are o nouă problemă: nu își poate controla scaunele.

„Prin intermediul unui prieten comun, cunosc o femeie care a trecut prin episoade mult mai cumplite decât micile mele stânjeneli. Ea îmi povestește ca este mult mai rău. În timp ce călătorea în Europa, într-un oraș vechi, nu a putut găsi o toaletă. În cele din urmă, în drum spre baia minusculă din spatele unui bar public, a pierdut un întreg scaun. O descrie ca fiind cea mai abjectă experiență din viața ei”, povestește ea.

Ea subliniază importanța deschiderii față de asemenea subiecte stigmatizate, evidențiind rolul empatiei și conexiunii umane în depășirea rușinii. În ciuda disconfortului, a subliniat că își găsește consolare în sprijinul apropiaților și subliniază bucuria adusă de rolul de mamă și bunică. Deși vulnerabilitățile persistă, este recunoscătoare pentru momentele de intimitate, compasiune și putere regăsită.

„Și niciunul dintre prietenii mei nu vorbește despre incontinența fecală. Este ultimul bastion, ultima graniță a rușinii față de corp. Singurul loc în care am auzit vreodată vorbindu-se despre incontinența fecală este în legătură cu îngrijirea bătrânilor, unde se vorbește despre ea cu nasul strâmb. Cu toate acestea, una din 25 de femei se va confrunta cu această problemă. Adică 4% dintre noi”, mai punctează cititoarea.

Vă mai recomandăm să citiți și:

Diplomatul francez care a trăit atât ca bărbat, cât și ca femeie

Bărbații și femeile procesează durerea diferit, arată un studiu

Femeile din Marina Regală, victime ale misoginismului și intimidării

O femeie cu o afecțiune extrem de rară a născut gemeni