Ce fel de adulți ajung să fie copiii care au fost neglijați emoțional?

Psihologia identifică patru tipare clare la adulții care au fost excluși emoțional în copilărie. Cum se manifestă și de ce sunt atât de greu de recunoscut.

Este mai frecvent decât pare. În familiile numeroase sau în cele în care ambii părinți lucrează mult, unii copii se simt marginalizați și ignorați. Petrec ore întregi singuri și își construiesc o lume interioară izolată de realitate, potrivit El Economista. Efectele nu dispar odată cu copilăria. Ele reapar la maturitate, în modul în care acești oameni relaționează, iubesc și reacționează la emoții.

• Experiment inedit: ce s-a întâmplat cu furnicile care au primit cofeină?
• Specialiștii explică de ce așa-zisa relaxare pe telefon este doar o iluzie

Primul tipar identificat de psihologi este dificultatea de a recunoaște propriile emoții. Atunci când nimeni nu îți reflectă sentimentele în copilărie, nu înveți să le identifici. Acești adulți devin foarte pricepuți să citească stările altora. Propriile emoții rămân însă neclare și greu de exprimat. Consecința este că trăirile intense apar brusc, fără avertisment, și devin uneori imposibil de controlat.

Observațiile clinice privind neglijența emoțională timpurie arată că aceste efecte sunt greu de identificat tocmai pentru că sunt subtile și tăcute.

Durerea cauzată de traumele din copilărie nu se ameliorează de la sine. Ea rămâne și alimentează probleme de furie și agresivitate la vârsta adultă. Emoțiile negestionate din copilărie nu dispar. Ele se acumulează și izbucnesc în momente nepotrivite. Tocmai pentru că acești oameni nu au învățat să le proceseze, nu știu nici cum să le oprească.

Al treilea tipar este tendința de a ceda în fața celorlalți. Acești adulți acceptă lucruri cu care nu sunt de acord. Râd de glume care nu îi amuză. Pun nevoile altora înaintea propriilor preferințe. „Motivul este nevoia profundă de a fi acceptați. Au trăit excluderea în copilărie și fac orice pentru a nu o repeta. A se conforma devine mai important decât a fi autentici”.

Al patrulea tipar este poate cel mai dureros. Acești oameni rup relațiile – amoroase sau de prietenie – tocmai când acestea devin cu adevărat importante. Frica de abandon este mai puternică decât dorința de conexiune. Preferă să plece ei primul, înainte ca celălalt să o facă. Este un mecanism de protecție împotriva unei dureri pe care au trăit-o deja.

Psihologia subliniază că aceste tipare nu sunt defecte de caracter. Sunt răspunsuri adaptive la o copilărie în care nevoile emoționale nu au fost satisfăcute. Recunoașterea lor este primul pas spre vindecare.