Ultima Constituţie comunistă, instrumentul folosit pentru iluzii şi control

Perioada 1945 – 1989 este una dintre cele mai controversate şi contradictorii ale istoriei recente a României. A debutat prin impunerea guvernului Petru Groza, controlat de comunişti şi susţinut de sovietici, în 1945, eveniment urmat de abdicarea silită a regelui Mihai la 30 decembrie 1947 şi de proclamarea Republicii Populare Române, urmată în 1965 de Republica Socialistă România, care a fost înlăturată odată cu Revoluţia din decembrie 1989.

• De ce au fost interziși câinii în Antarctica?
• O descoperire unică, veche de 9.500 de ani, dezvăluie o perspectivă rară asupra ritualurilor străvechi

Cele trei Constituţii (1948, 1952 şi 1965) sunt efectul instaurării regimului comunist totalitar în România, primele două fiind realizate după modelul sovietic stalinist.

“Perioada 1948–1964 a fost caracterizată de măsuri dure precum eliminarea şi chiar exterminarea fizică a elitei societăţii civile, dublată de o acţiune de dezmembrare a vechilor partide istorice, iar, ulterior, de desfiinţare a acestora şi de preluare a puterii de către comunişti, în condiţiile ingerinţelor sovietice, care au instaurat în România un marxist de modernizare şi dezvoltare a ţării, având ca pilon principal industrializarea forţată, cooperativizarea agriculturii şi transformarea socialistă a învăţământului, ştiinţei şi culturii. Concomitent, pentru a introduce controlul total asupra indivizilor, s-a intensificat teroarea poliţienească, prin înfiinţarea unor instituii de forţă şi intimidare, în vederea reprimării oricăror mişcări de dizidenţă şi rezistenţă şi a introducerii unui climat de teroare şi nesiguranţă personală în rândul indivizilor”, afirmă profesorul universitar Angela Baciu în studiul “Paradigma normativă şi exercitarea puterii în timpul regimului comunist din România (1948–1989), publicat în „Revista română de sociologie”, nr. 5–6 din 2018.

Spre deosebire de predecesoarele sale, Constituţia adoptată la 21 august 1965 nu a mai fost produsul presiunilor sovietice, ci unul paradoxal, prin însuşi conţinutul său. Pe de o parte, conţinea prevederi care creau imaginea unei liberalizări, unei relaxări a regimului, iar pe de altă parte instituia monopolul Partidului Comunist Român.

“O analiză de ansamblu a textului surprinde prin paradoxul pe care îl ilustrează: pe de o parte, numeroase prevederi încearcă să descrie o altă faţă a regimului, mai destinsă, mai mult legalistă şi mai puţin revoluţionară, iar pe de altă parte, inflexibilitatea principiilor de bază, preluate din Constituţia de la 1952, pun sub semnul întrebării caracterul reformator al documentului. În comparaţie cu alte ţări din blocul comunist, reforma este extrem de limitată, iar caracterul mono-organizaţional al societăţii rămâne neatins”, se arată în volumul “Constituţiile României”, apărut în 2012, la Editura Cetatea de Scaun, Târgovişte .

Profesorul universitar Angela Baciu notează în studiul amintit că “abdicând de la tradiţiile democraţiei parlamentare, constituţiile socialiste au reprezentat forma juridică de subordonare a societăţii (inclusiv a statului) voinţei unei singure forţe politice, reprezentată de partidul comunist, ridicând la rang de principiu constituţional monopolul absolut al deciziei unui singur partid politic şi făcând din practica constituţională un ritual al manifestărilor dictatoriale ale guvernanţilor comunişti”.

Constituţia din 1965 face parte din cea de a doua fază a evoluţiei şi parcursului regimului comunist din România (1964-1989) când se produce un „dezgheţ” ideologic, politic şi intelectual, urmat de o perioadă de relativă „liberalizare” a regimului, când s-a sperat chiar într-o „deschidere” a regimului spre democraţie, ceea ce se va dovedi a fi o iluzie deşartă, afirmă Angela Baciu, profesor la Universitatea Politehnică Bucureşti, Departamentul de Ştiinţe Sociale.

În această perioadă, în ciuda aparenţelor de liberalizare a regimului , controlul atotcuprinzător al partidului şi statului socialist s-a extins asupra tuturor instituţiilor publice, organizaţiilor sindicale şi obşteşti, şcolilor, universităţilor, mijloacelor de comunicare în masă, liberei circulaţii a persoanelor şi a contactelor cu străinătatea.

“Momentul de cotitură, care a marcat încheierea perioadei de şi aparentă a regimului comunist din România este considerat anul 1971, an în care, deşi popularitatea liderului conducător al partidului era la apogeu, datorită politicii naţionale şi de independenţă faţă de Uniunea Sovietică, s-a produs vizita acestuia în China şi Coreea de Nord, unde a fost impresionat de manifestările triumfaliste şi grandioase ale populaţiei faţă de conducerea comunistă din aceste ţări. Reîntors în ţară, liderul comuniştilor români a lansat şi propagat vestitele , care conţineau, in statu nascendi, cultului personalităţii. Ele au fost considerate (Zamfir, Filipescu (coord.), ed. cit.: 75), marcând, de fapt, politica de închidere a regimului comunist şi începutul perioadei cultului personalităţii. În noiembrie 1971, este adoptat Codul normelor muncii şi vieţii comuniştilor, al eticii şi echităţii socialiste, prin care se redefinea profilul moral şi spiritual al , constructor conştient al societăţii socialiste multilateral dezvoltate. Acest profil a creat un clivaj între membrii de partid şi restul indivizilor societăţii, primii devenind automat , cu înalte calităţi morale, profesionale, politice şi ideologice, iar restul populaţiei un fel de cetăţeni de ”, remarcă profesorul Angela Baciu.

Ce prevedea Constituţia din 1965

Constituţia din 1965 revenea la organizarea textului în titluri, aşa cum se întâmplase în tradiţia constituţională românească, păstrată şi de Constituţia din 1948. Renunţând, aşadar, la „Capitolele” de inspiraţie sovietică, specifice Constituţiei din 1952, legea fundamentală din 1965 cuprindea 9 titluri şi 121 de articole.

Prin Constituţia adoptată în 1965, România era proclamată „Republică Socialistă” în locul vechii denumiri de Republică Populară, considerându-se că dispune de o economie socialistă generalizată şi de relaţii de producţie socialiste dominante în toate domeniile vieţii sociale, orânduirea socialistă reuşind să se impună în mod „deplin şi definitiv”.

“Acest lucru asigura, în viziunea constituantului de la 1965, statului român, al cărui teritoriu devenea din nou, după o lungă omisiune (1948–1965), . În ceea ce priveşte depozitarul puterii de stat, actul constituţional din 1965 preia dispoziţiile celor anterioare lui, considerând că aceasta aparţine , definind structura socială a societăţii, ca incluzând . (…) Spre deosebire de Constituţiile socialiste anterioare, cea din 1965 consacră şi fundamentează cel mai pregnant monopolul politic al unei singure şi unice formaţiuni politice, reprezentată de partidul comunist, caracterizat ca fiind . El este , îndeplinind şi îndrumând . Iar principalul instrument de transpunere şi realizare în practică a politicii partidului comunist este statul socialist, care, conform dispoziţiilor constituţionale, organizează, planifică şi conduce economia naţională, apără şi dezvoltă proprietatea socialistă, asigură condiţiile pentru dezvoltarea învăţământului, ştiinţei şi culturii, apără legalitatea socialistă şi ordinea de drept, organizează apărarea ţării şi dezvoltarea forţelor armate”, notează prof. Angela Baciu în studiul citat.

Citeşte continuarea pe Revolutions!