Prima pagină Istorie

Gheorghe Maurer: ''Eu am iubit trei lucruri: femeile, vânătoarea şi vinurile bune''

Redactia Descopera.ro | 10.20.2019 | ● Vizualizări: 3990

Istoricul Marius Oprea: Într-o discuţie pe care am purtat-o cu Ion Gheorghe Maurer în primele zile ale lunii martie 1996, pe atunci în vîrstă de 93 de ani, venerabilul politician comunist, aproape orb, a dat dovadă de o luciditate şi o memorie neaşteptate pentru starea critică a sănătăţii sale.

Prilejul mi l-a oferit faptul că la 11 marte în acel an se împlineau şapte ani de la ”Scrisoarea celor 6”, primul (şi ultimul) act de dizidenţă în interiorul Partidului Comunist Român, act la care însă fostul şi cel mai longeviv prim-ministru al României comuniste (între 1962 şi 1974) nu a fost chemat să participe, deşi, ca şi restul semnatarilor, era ”marginalizat” de Nicolae Ceauşescu. Pegăteam cu această ocazie un documentar pentru Radio ”Europa Liberă”, unde eram pe atunci corespondent la biroul din Bucureşti. L-am întrebat, de la bun începput, pe domnul Maurer ce ştie despre “comploturile” urzite în partid în vederea înlăturării dictatorului Ceauşescu.



Mi-a răspuns, cu sinceritate, după cum se va vedea mai jos, că “eu n-am văzut pe nimeni avînd curajul să ia poziţie împotriva lui Ceauşescu, nici la început, nici mai tîrziu. Pot vorbi, totuşi, despre unul, pe care l-am cunoscut. Discutam împreună despre politica pe care o face Ceauşescu şi eram împreună de acord că este vorba despre o politică greşită. Acel om este Ion Iliescu.

Era mult mai tînăr decît mine, îmi era vecin. Cînd eu mergeam în Herăstrău venea şi el, mai şedeam la vorbă, discutînd despre politica lui Ceauşescu. De restul nu ştiu”. Maurer nu s-a arătat surprins văzîndu-l pe Iliescu în fruntea ţării, după răsturnarea lui Ceauşescu. Aşa ceva era în logica lucrurilor şi a sistemului: “el era un om care, după ideile pe care le afirma, era pe o linie politică justă”, afirmă Ion Gheorghe Maurer, subliniindu-i lui Ion Iliescu caliităţile de comunist reformist. Cu o singură nuanţă, de amărăciune, dată de faptul că, după ce a ajuns la putere, “Iliescu n-a mai căutat să mă vadă. Mi-am explicat acest lucru, ca o măsură pentru a nu fi interpretat de oameni că este influenţat de mine în politică”, mărturisea în 1996 bătrînul lider comunist. A povestit, cum veţi vedea, multe. De la primul păcat al copilăriei, şi pînă la faptul că nu crede în Dumezeu.

Marius Oprea: - Domnule Maurer, mă bucur că m-aţi primit şi că aţi fost de acord să purtăm această lungă discuţie. Am să încep abrupt şi sper să nu vă supăraţi. Vă faceţi reproşuri că aţi fost comunist? Că aţi crezut în ceea ce, istoric, s-a dovedit a fi o ideologie falimentară şi, aş îndrăzni, criminală?

I.G. Maurer: Domnule Oprea, nu mai am timp nici măcar pentru reproşuri; am orbit, am diabet şi sufăr îngrozitor de gută; am trecut de 90 de ani. Durerea te poate duce să faci o punte spre adevăr, la modul personal. Eu rămîn însă convins de logica marxistă, de trecerea de la un sistem social la un alt sistem social, pe care am cunoscut-o şi chiar am asistat-o; acum trăiesc această a treia trecere, sau de fapt întoarcere la un soi de capitalism, trecere care poate să vină, se face în timp, nu imediat, dintr-o dată. Şi durează acest timp. Trecerea asta, de la un sistem social la alt sistem social se face prin rezolvarea contradicţiilor care apar în cadrul sistemului social respectiv. Eu am trăit şi acel sistem politic care pînă atunci se manifestase direct şi brutal obtuz faţă de capitalism, dar fără performanţă economică, am luptat în Războiul civil din URSS, am trăit şi NEP-ul (Novaia economistisceskaia polititika, n. M.O.), liberalizarea economică, un fel de revenire la un sistem deja verificat ca performanţă, dar cu alte valori, care în logica noii ideologii trebuiau distruse. În condiţiile Războiului Civil nu puteam supravieţui, chiar dacă tineri ca mine pe atunci şi-ar fi dat viaţa pentru cauză... Deci, prin rezolvări succesive şi în timp se va naşte sistemul nou.

Marius Oprea- Deci, nu aveţi să vă faceţi reproşuri?

I.G. Maurer: - Reproşuri îmi fac, pentru că, spre exemplu, n-am găsit sistemul, modul potrivit pentru a-l înlocui pe Ceauşescu, pentru că aici doriţi să ajungeţi, nu la amintirile mele. N-am găsit oamenii pentru treaba asta. Am aflat, bunăoară (dar mult mai tîrziu, după ce-l propusesem pe Ceauşescu, văzîndu-l tînăr, mai prostuţ şi în închipuirea mea controlabil ca secretar general al Partidului Comunist şi după ce Ceauşescu a fost ales, că sînt oameni, probabil în armată, care sînt împotriva lui. Niciodată însă, nici Bîrlădeanu, nici Apostol, nici Pîrvulescu nu au venit să îmi spună că ei ar fi împotriva lui Ceauşescu şi că vor să lupte împotriva lui.

Marius Oprea - De ce credeţi că v-au evitat?

I.G. Maurer.- Întrebarea mi-am pus-o şi eu. Probabil că şi-or fi zis că ăsta l-a propus pe Ceauşescu, deci nu ar fi de acord cu înlăturarea lui.

Marius Oprea - O întrebare mai sensibilă acum: vă e frică de moarte?

I.G. Maurer: De moarte? Nu mi-e frică, dragă. Aş putea să-ţi spun că, într-o oarecare măsură, mă preocupă să mor mai repede. Cu 93 de ani de viaţă nu trăieşti uşor…[dă din mînă a lehamite].

M.O.- V-aţi plictisit?…

G.M.- Şi asta, dar nu numai plictiseala. Plictiseala devine cu atît mai mare, cu cît din punct de vedere organic devii din ce în ce mai slab. Eu nu mai pot să merg, merg foarte puţin, merg greu. Scările astea le urc foarte greu, le cobor foarte greu. În general, viaţa unui om bătrîn nu e o viaţă nici uşoară, nici frumoasă.

M.O.- Vă mai vizitează prieteni?

G.M.- Foarte puţini. Nu mă vizitează decît doi oameni şi nepoatele mele – una e în America, alta în Germania. Mai vin să mă vadă… În rest, aproape nimeni…

M.O.- Deşi bănuiesc că aţi avut foarte mulţi prieteni…

G.M.- Am avut şi oameni pentru care am mai făcut cîte ceva. Nu că i-am servit neapărat, mai curînd le-am dat o satisfacţie, i-am ajutat.

M.O.- Trăiţi deci bătrîneţea cu amărăciune.

G.M.– Bătrîneţea o trăiesc cu foarte multe probleme. Spre exemplu nevastă-mea: a făcut o paralizie de pe urma căreia nu mai poate vorbi, nu se poate mişca. Aşa trăiesc în casă, de dimineaţă pînă seara, de seara pînă dimineaţa. Persoana care a trăit alături de mine o bună bucată de vreme e în halul acesta... Mai am un prieten care mai vine să mă vadă şi a cărui nevastă, deoarece are serviciu, îmi găteşte în fiecare duminică, să am şi eu o mîncare caldă. În rest, mezeluri, nevastă-mea nu mai poate să îmi gătească. Mai am un prieten, care este bărbatul şi tatăl primei neveste a fiului meu (care i-a făcut două fete). Am o amărăciune… Fiul meu nu prea vine să mă vadă. De scris, nu-mi scrie, ca şi cum n-ar şti să scrie. Nici măcar “noroc bun!”. În afară de aceşti doi oameni, nu mai vine nimeni. Practic, trăiesc într-o singurătate pe care, probabil, n-o s-o mai trăiesc decît în mormînt.

M.O.- Nu aveţi, nu vă încearcă acum, prin faptul că o duceţi atît de rău, sentimentul ratării?

G.M.- Eu, în viaţa mea am făcut greşeli. Nu există om să nu fi făcut. Una dintre greşelile mari pe care le-am făcut este alegerea lui Ceauşescu. E o greşeală mare. Aş fi putut să n-o fac, să las pe alţii să o facă. Asta e viaţa!...

M.O.- Sunteţi ateu?

G.M.- Da. Nu cred că Dumnezeu există, pentru că n-am nici o probă că există. Nu afirm însă că nu există. Poate să existe şi Dumnezeu, întrucît există şi lucruri pe care, nu numai eu, ci omul nu le ştie încă. Deşi, dacă Dumnezeu ar exista, ar trebui să nu lase lucrurile atît de rău. Pentru că Dumnezeu trebuie să fie bun, trebuie să fie puternic, să facă ce crede că e bine. Şi ce crede că e bine să fie bine. Dar, pe Pămîntul ăsta, de cîtă vreme există el, este şi bine, este şi rău. Cum se-mpacă socotelile astea, nu ştiu.

M.O.- Sînteţi mulţumit de ce lăsaţi în urmă?

G.M.- Nu sînt prea mulţumit cu fiul meu. Ar fi putut să fie mai bun şi mai bine decît e. Eu nu m-am putut ocupa de el. Am avut treburi publice pe cap, cînd ar fi trebuit să mă ocup de el. Dar, asta este! Nu primesc din partea lui nici o veste, nici un telefon. Hai să zic că telefonul e scump, dar o scrisoare măcar, cîteva rînduri scrise pe o foaie de hîrtie, ca să ştiu că mai există.

M.O.- Vă preocupă cum vă vor privi oamenii şi istoria? Vă temeţi de judecata istoriei?

G.M.- Nu mă tem. Pentru că, dacă istoria se va face corect, nu numai să fie scrisă, acolo, pentru a condamna atunci se va vedea că am dus o existenţă stăpînită de anumite preocupări, că m-am luptat cu viaţa, cu sărăcia şi cu bătrîneţea, deci cu sfîrşitul acesta al vieţii, care este cum este.

M.O.- În prezent dumneavoastră sînteţi academician, Preşedinte de onoare al Asociaţiei de drept internaţional, aţi fost prim ministru timp de 13 ani, aţi fost ministru de externe. Ce credeţi că rămîne în urma acestei activităţi?

G.M.- Cîţiva ani în care am făcut ceea ce se putea face şi în care am asigurat acestui popor o viaţă destul de bună. După trecerea acestor ani, a venit ce a venit. În afară de asta, am făcut pentru poporul ăsta ce am crezut că trebuie să fac. Spre exemplu, eu am fost marxist. A fi marxist nu înseamnă a băga comunismul imediat în viaţă. A fi marxist înseamnă să îţi dai seama că istoria se face în funcţie de realităţi şi că aceste realităţi au o existenţă materială, în afară de existenţă spirituală. Că aceste realităţi impun spiritului anumite lucruri, care, încet, încet, fac viaţa spiritului şi, în consecinţă, viaţa societăţii. Deci, din acest punct de vedere, am ţinut să fac ceea ce viaţa actuală a societăţii impune ca realitate şi să mă apropii de ce va fi cîndva viaţa societăţii viitoare. Nu pentru că ştiu ce va fi şi cum va arăta societatea viitoare. Ci pentru că aflu în societatea de astăzi acele lucruri care se ciocnesc: antagonismele care trebuie rezolvate şi care, încet, încet, te duc la altă viaţă ca popor, ca societate... [suntem întrerupţi de o nepoată a sa, care îi dă un telefon portabil; Maurer confirmă un interviu pentru un post de televiziune german].

M.O. - Văd că dumneavoastră sînteţi foarte deschis faţă de oamenii care vă vizitează. De ce credeţi că alţi foşti membri marcanţi ai PCR nu au aceeaşi deschidere? [îi relatasem despre refuzurile lui Gheorghe Apostol şi Dumitru Popescu de a purta orice dialog].

G.M.- Asta nu aş putea să spun. Pentru că nu ştiu nici de ce au ajuns membri de partid.

M.O.- Aţi avut relaţii cu oamenii care în 1989 se aflau în anturajul lui Ceauşescu? Bobu, Postelnicu?

G.M.- Cu cine?

M.O.- Emil Bobu, Postelnicu...

G.M.- Nu, poate că i-am cunoscut, dar nu îmi aduc aminte de ei. N-am nici o părere despre ei, că nici măcar nu ştiu dacă i-am cunoscut!

M.O.- Dumneavoastră, dacă aţi fi rămas în preajma lui Ceauşescu, aţi fi sancţionat cultul personalităţii?

G.M.- Da, cultul personalităţii l-aş fi sancţionat, deoarece este o greşeală. Este, fără îndoială, ceva negîndit, şi, mai mult, e prost gîndit.

M.O. - Puteţi spune care erau, după părerea dumneavoastră, cele mai mari defecte ale lui Ceauşescu?

G.M.- Lipsa de inteligenţă şi lipsa de cultură. De la aceste defecte, au apărut o serie întreagă de lucruri nepotrivite şi greşeli. Un mare defect personal era tendinţa de a face totul pentru el. Asta era activitatea lui Ceauşescu: să facă totul pentru el. Sigur că avea alături de el pe cineva care avea acelaşi sistem de gîndire, iar acest cineva era nevastă-sa.

Articolul de mai sus este parte a campaniei După 30 de ani - în căutarea Revoluţiei pierdute. O campanie împotriva uitării, marca „Gândul”. Vezi continuarea articolului pe Revolutions!