Prima pagină Istorie

Generalul Iulian Vlad despre Revoluţie: ''Nu veţi reuşi decât foarte puţin şi vag să aflaţi adevărul!''

Redactia Descopera.ro | 12.30.2019 | ● Vizualizări: 2637

Audiat la Comisia Senatorială de anchetă a evenimentelor din decembrie 1989, şeful Securităţii a spus poate singurul lucru pe care îl ştim şi la 30 de ani, de atunci încoace: acela că nu vom şti niciodată totul.

”Admir Comisia, dar daţi-mi voie să-mi manifest scepticismul”

Evenimentele din decembrie 1989 se pot reconstitui din cantitatea mare de informaţii care provin de la principalii protagonişti, de la manifestanţi, de la martori oculari ai unor întîmplări, care fiecare în parte au relevanţă şi toate au locul lor în acest imens mozaic, care are însă mai multe pete albe, chiar acolo unde ar trebui să se distingă contururile esenţiale ale tabloului. Motivul principal este unul singur: cei care au fost decidenţi în acele evenimente, soldate pînă la urmă cu peste 1.000 de morţi şi peste 3.000 de răniţi au spus numai acele adevăruri care îi favorizau, raportîndu-se la evenimente numai din perspectiva învingătorilor. Niciunul, cu exepţia cîtorva dintre demnitarii comunişti apropiaţi ai lui Ceauşescu nu pare să fi fost altundeva decît de partea Revoluţiei, toţi au ştiut (unii, de mai multă vreme) că Nicolae Ceauşescu este pe ducă, ori că ”agenturile” îl lucrează şi niciunul dintre cei audiaţi, cei care au scris cărţi ori articole sau au dat interviuri în legătură cu ultimele zile, luni şi ani ai regimului comunist şi Conducătorului Suprem, nu au făcut altceva decît să constate cum acesta se prăbuşeşte. Fără să facă nimic, deşi rolul lor instituţional şi datoria asumată prin jurămîntul militar era tocmai să-l apere ”cu preţul vieţii”, se arată într-un amplu material al agenţiei Mediafax semnat de istoricul Marius Oprea.

Generalul Iulian Vlad, şeful Departamentului Securităţii Statului este personajul reprezentativ, prin funcţia deţinută şi prin raportarea sa ulterioară la evenimente pentru acest tip de atitudine. O raportare care, popular, e conţinut de zicala care spune că ”nici usturoi n-a mîncat, nici gura nu-i miroase”.

Iulian Vlad, numit şef al Securităţii cu puţin timp înainte de manifestaţia muncitorilor braşoveni din 15 noiembrie 1987 este cel care a supervizat reprimarea acesteia, cît şi acţiunile împotriva ”capilor” revoltei, arestarea, anchetarea, deportarea şi supravegherea lor continuă, pînă la căderea regimului. Aşa cum a coordonat, prin natura funcţiei, toate acţiunile de supraveghere întreprinse de Securitate şi toate măsurile ei, fie de ”prevenire”, fie cu caracter represiv împotriva celor care cutezaseră, într-un fel sau altul, să se manifeste împotriva regimului. Un regim şi un Conducător despre care aflăm, tot de la Iulian Vlad, că era în esenţă inuman, defect, bolnav. Dar, pe care, în fond, Securitatea l-a ţinut în viaţă, printr-o armată de informatori, prin ofiţerii ei aroganţi şi atotputernici, care aveau drept de viaţă şi de moarte, în numele apărării ”cuceririlor socialismului”. Căci, dacă s-ar fi anunţat public, oricînd înainte de decembrie 1989, că Securitatea nu mai există, în 24 de ore după aceea, comunismul şi Ceauşescu ar fi fost amintiri. Pentru că, în esenţă, Securitatea a apărat regimul comunist şi pe conducătorul ei şi nu ”integritatea teritorială” a patriei, aşa cum încearcă, din ’89 încoace exponenţii ei să inducă în opinia publică. Constituţional şi logistic, apărarea graniţelor ţării era treaba Ministerului Apărării şi a armatei.

Această perspectivă a rolului eminamente represiv al Securităţii înainte de 1989, chiar şi prin natura ”informaţiilor” adunate, care în cea mai mare măsură a lor priveau ”acţiunile ostile” îndreptate împotrva regimului era însă estompată, atunci cînd în 24 februarie 1994 Iulian Vlad era audiat la Comisia Senatorială pentru ancheta evenimentelor din decembrie 1989. Venea pentru a doua oară în faţa ei. Nu ştiu cînd a avut loc prima audiere şi nu am găsit (încă) depoziţia lui de atunci. A fost rechemat, aşa cum spunea senatorul Valentin Gabrielescu, preşedintele Comisiei, ”să lămurim unele noi informaţii primite, de la alţi audiaţi, legate de activitatea dvs. din decembrie 1989”. Reieşea direct că şeful Securităţii nu spusese prima oară chiar totul, aşa că a intrat imediat în defensivă: ”am fost sincer, nu ascund nimic şi n-am ascuns nimic”. O sinceritate dezarmantă, atunci cînd, după cîteva momente, afirma: ”admir comisia, dar daţi-mi voie să-mi exprim septicismul. Nu veţi reuşi decît foarte puţin şi vag să aflaţi adevărul!”

”Mînia poporulu” împotriva Securităţii

Iulian Vlad fusese chemat să lămurească ”problema problemelor – teroriştii”, despre care afirma că nu a putut fi lămurită încă din zilele revoluţiei pentru că ”am fost împedicaţi să ne facem datoria”. ”De ce am fost arestat, cînd aveam un plan elaborat contra teroriştilor? Doar în 28 seara mi s-a permis să revin la sediul de unde puteam să lucrez, aveam mijloacele, am elaborat planul, iar a doua zi, cînd trebuia să prezint planul, am fost arestat împreună cu toată conducerea instituţiei. De ce ? Nemaivorbind că din 22 decembrie am fost terorizaţi, învinuiţi – eram semiarestaţi! Apoi, cine a decis deschiderea graniţelor ţării? De ce s-a folosit radioul, televiziunea împotriva unei instituţii, s-a canalizat mînia poporului pe o anumită direcţie?”

Vlad omitea, voit, două chestiuni: prima era legată de faptul că în 28 decembrie nu se mai trăgea de trei zile (decît sporadic şi accidental), ”teroriştii” se evaporaseră odată cu execuţia lui Ceauşescu – ceea ce în minţile multora a întărit ideea că măcar ”elemente din Securitate” au fost implicate în apărarea sa şi că ele au ”depus armele”, odată ce le-a dispărut ”obiectul muncii”. Aşa că un plan de acţiune ”împotriva teroriştilor”era cel puţin tardiv. Apoi, că nu era nevoie de cineva anume să ”canalizeze mînia poporului” împotriva securiştilor. ”Mînia” de care vorbea generalul Vlad exista însă de la instaurarea regimului comunist şi a rămas o constantă în sufletul românilor obşnuiţi, pînă la căderea comunismului şi ea se datora exclusiv Securităţii şi acţiunilor sale: sutelor de mii de arestări, anchete şi torturi, condamnări, internări în lagăre, sutelor sale de mii de victime, care au îndoliat tot atîtea familii şi au sădit în sufletul românilor ”materia primă” care a alimentat supravieţuirea unui regim muribund: frica. Securitatea a fost aceea care a generat, întreţinut şi a administrat, aproape ştiinţific această frică resimţită de români. Cînd s-au eliberat de ea, oamenii obişnuiţi au învinovăţit, pe bună dreptate, instituţia care o generase. Nu era departe timpul cînd numai pronunţarea numelui Securităţii înainte de decembrie 1989 dădea numai ea naştere fricii.

”Sînt convins că s-a tras, că au murit militari, dar şi foarte mulţi civili. Era rezultatul unor diversiuni. Poate erau şi simulatoare. Dar fără reţeaua de informaţii, fără agenţi sigur nu puteam depista pe cei care provocau diversiunea! Din 22 cadrele noastre au fost arestate, începînd cu cei de la contrainformaţii militare. Apoi, Securităţile judeţene au fost toate ocupate de armată. Nu s-a mai permis mişcarea. S-au întrerupt legăturile telefonice”. Dar dacă nu s-ar fi întîmplat toate acestea, dacă Securitatea, care avea ca primă datorie apărarea Conducătorului Iubit, cu care comunismul se confunda deja în România ar fi funcţionat la parametri obişnuiţi, după fuga lui Ceauşescu de pe Comitetul Central, incluzînd aici controlul exercitat de ea asupra armatei, prin Direcţia a IV-a de Contrainformaţii Militare, am mai fi avut o Revoluţie? Poate că numărul de morţi ar fi fost ceva mai mic, dar am fi avut un număr imens de arestări şi un regim comunist în moarte clinică, ţinut în viaţă prin ceea ce Securitatea ştia cel mai bine să facă: prin inocularea fricii, în doze masive.

”Toate acestea s-au făcut cu un scop. S-a gîndit eronat că Securitatea era arhiîndoctrinată şi fanatică, încît se va sacrifica pînă la ultimul om pentru Ceauşescu. În al doilea rînd, cei care au organizat diversiunile s-au temut că vor fi descoperiţi”. Că Securitatea era ”arhiîndoctrinată şi fanatică” ştim acum, din documentele aflate în arhiva acesteia, la care moştenitorii ei au împiedicat cu îndărătnicie accesul timp de un deceniu. E drept şi că acest fanatism a fost anihilat de instinctul de conservare al fiecărui securist în parte, în timp ce evenimentele din 1989 se derulau. Cum şi că ”descoperirea” autorilor diversiunii care a dus la cei o mie de morţi de după 22 decembrie nu ar fi schimbat cu nimic lucrurile: aceştia conduceau România, atunci cînd Iulian Vlad era audiat la Comisia Gabrielescu.

Iulian Vlad ”numai dacă n-a vrut nu l-a informat pe Ceauşescu”

În cele din urmă, Iulian Vlad şi-a recunoscut, parţial şi cu jumătate de gură, rolul de apropiat al lui Nicolae Ceauşescu. Nu putea nega evidenţele, dar a căutat să le atenueze: ”am fost fidel şi (subl.ns.) lui Ceauşescu, i-am pregătit nenumărate vizite în străinătate. Dar, văzînd că rămîne în urma istoriei (era o perioadă cînd era în faţa istoriei), m-am rupt de el. Nu accepta să se sfătuiască cu cineva şi, mai ales, nu accepta nici o critică”. Şeful de cabinet al lui Ceauşescu, Constantin Manea, mărturisea încă că vizitele cele mai frecvente le făcea la Cabinetul 1 generalul Vlad, ceea ce demonstra că în ultimii săi ani regimul îşi baza supravieţuirea numai pe represiune: ”aveam sistem riguros de evidenţă, registrele există din 1956 şi pînă în decembrie 1989 şi se pot vedea. De multe ori chema şefii instituţiilor să discute pe marginea materialelor trimise. Astfel, erau rare zilele cînd Iulian Vlad nu se vedea cu Ceauşescu”.

O perspectivă a măsurii în care Nicolae Ceauşescu era cu adevărat informat în legătură cu cele ce se petrec în realitate în ţară, cu starea de spirit şi în urma faptului că la mult-aşteptatul Congres al XIV-lea nu se produsese nicio schimbare şi că regimul părea să se eternizeze, contrar mersului istoriei, o oferise în 8 februarie 1994 Aurelian Dîrnu, fostul stenograf al lui Ceauşescu, dar şi redactor şef la revista ”Filatelia”, audiat de Comisie: ”buletinele informative ale Securităţii îl avertizau pe Nicolae Ceauşescu asupra stării de spirit a populaţiei. Dar în ultimele 6-7 luni, Postelnicu nu le mai dădea lui Ceauşescu. A spus Postelnicu: «cum să dau aşa ceva la tovarăşu!» Şi Elena oprea anumite materiale, motivînd că nu fac bine stării psihice ale tovarăşului. Ceauşescu era sincer convins că este adulat de popor, că este zeificat”.

Dar că Ceauşescu cunoştea situaţia reală din ţară, o confirmă şi generalul Gianu Bucurescu, secretar de stat la Ministerul de Interne şi responsabil cu ”informaţiile interne”. ”Din interior, primeam informări despre situaţia materială proastă şi nemulţumirile, starea de spirit explozivă şi din intreprinderi, lipsa de pe piaţă a alimentelor, salarii plătite cu întîrziere etc. Eu nu am avut reţineri să dau aceste informaţii şi sigur generalul Vlad îl informa pe Ceauşescu. Se spunea că cei răspunzători în domeniul economic, de exemplu Emil Bobu, căutau să stopeze anumite informaţii”.

În faţa Comisiei Gabrielescu Iulian Vlad arăta că ”ei ştiau de ce au ieşit oamenii în stradă la Timişoara. Părerea mea este că Ceauşescu nu mai era cel vechi. În ultima săptămînă a emis nişte acte în mod inexplicabil. Avea o memorie uluitoare, era suspicios, dar în ultimele luni măsurile luate de el erau aberante. De exemplu, în Congresul al XIV-lea, jumătate din CpEx trebuiau schimbaţi! La fel, în 16 decembrie el ştia precis că cei care au ieşit nu sînt huligani. Altă greşeală a fost plecarea în Iran. Apoi, influenţa negativă a consoartei sale. Eu îi dădeam zilnic buletine de informare, scrise de mînă. L-am informat despre tot ce se întîmplă în jur! Eu vedeam că România nu poate ocoli soarta celorlalte ţări socialiste”. Dar Ceauşescu ”era suspicios faţă de Securitate, mai ales de la trădarea lui Pacepa. În schimb, avea mare încredere în armată! De exemplu, cînd Dinamo a cîştigat pe teren, cupa s-a dat în cabine Stelei”.

O altă problemă cu care Iulian Vlad se confrunta în permanenţă în relaţia sa cu ”tovarăşul” era legată de relaţiile sale extrem de proaste cu Postelnicu, ministrul de interne, un semidoct favorit al ”Curţii” de la Cabientele 1 şi 2. Dîrnu observase că ”între Vlad şi Postelnicu era o diferenţă ca între cer şi pămînt. Vlad era pentru o informare largă, numai dacă n-a vrut nu l-a informat pe Ceauşescu. Postelnicu însă, dacă primea o dispoziţie să facă doi paşi într-o direcţie, el făcea patru, dar Vlad făcea doar un pas!” Unul dintre subalternii lui Iulian Vlad, colonelul Mircea Ştefănescu, şeful Serviciului de Corespondenţă Secretă din Securitate arăta că ”Vlad este un tip cult, un intelectual, Între el şi Postelnicu care era tîmpit erau relaţii îngrozitoare. Vlad era şi un mare diplomat, plus un bun profesionist şi astfel a reuşit să acceadă la funcţii atît de înalte”.

Totuşi, aşa cum o arată derularea evenimentelor, Iulian Vlad nu a făcut nimic pentru a-l înlătura pe Ceauşescu şi a împiedica astfel vărsările de sînge. Deşi i-ar fi stat în putere. Şi în cazul său, jurămîntul de credinţă faţă de Conducător a avut cîştig de cauză.

Chiar şi destituit, la comandă pînă în ultima clipă

În birourile amenajate în apropierea Cabinetului 1 pentru organizarea reprimării manifestanţilor s-a lucrat pînă aproape de deznodămînt, cum povestea şeful de cabinet al lui Ceauşescu, Constantin Manea: ”s-au amenajat trei birouri: pentru un grup de tehnicieni în telecomunicaţii în camera 119, în cam 120 s-a instalat Milea cu hărţi şi steguleţe, să urmărească evenimentele; alături, s-au instalat Postelnicu şi Vlad cu telefoane guvernamentale, veneau frecvent şi raportau”. Cu numai două ore înainte de fuga dictatorului, din elicoptere care zburau deasupra Capitalei ”s-au răspîndit fluturaşi cu chemare la calm, ordonate de Vlad şi Postelnicu”.

Aurelian Dîrnu, stenograful lui Ceauşescu arăta că ”Milea era un bun executant, nu comenta ordinele. Vlad şi Postelnicu erau subordonaţi în acele ore lui Milea, tocmai pentru că Vlad era conducător prea moale”. Lipsa de determinare, blazarea acestuia venea din faptul că înţelegea totuşi că se pune de-a curmezişul istoriei. Generalul Neagoe, şeful Direcţiei a V-a, al gărzii personale a lui Ceauşescu spunea în faţa Comisiei Gabrielescu că ”încă cu 2-3 luni înainte am vorbit cu Vlad că sistemul cade. Apoi în 21 decembrie i-am dat telefon că «e gata». În 22 decembrie, dimineaţa la 7, am spus că aici în sediul CC-ului să nu se tragă. Ştiam deja că vin întreprinderile peste noi. La fel, în 21 după masă, le-am spus oamenilor mei să nu se implice în stradă. Pe 21 dimineaţa, dispecerul meu (care primea şi transmitea ordine) mi-a spus de miting, că ştie Curticeanu. M-am dus la Curticeanu, acolo era şi Barbu Petrescu, am auzit că oamenii sînt scoşi de la 4-5 dimineaţa în frig, în stradă”.

Începuse sfîrşitul, dar Iulian Vlad nu-şi părăsea postul. Deşi formal era scos de la comanda Securităţii. Pentru lipsa de eficienţă a acesteia, care a dus la escaladarea evenimentelor la Timişoara, generalul Gianu Bucurescu relata că ”în 17 decembrie 1989, duminica, generalul Vlad a fost chemat cu Postelnicu la Ceauşescu. Ne-am adunat şi noi să vizionăm cuvîntarea lui Ceauşescu la TV. După amiază. Vlad, la revenire era schimbat, bulversat, ne-a chemat în birou, unde ne-a spus că la Timişoara evenimentele au evoluat negativ, că Ceauşescu i-a reproşat că de ce trupele de Securitate nu au fost înarmate cum se ordonase şi că Ceauşescu l-a destituit din funcţie. Nu ne-a precizat dacă cineva a fost numit în locul lui, deci consideram că este pe mai departe şeful Securităţii, nu ne-am pus problema că acum Vlad nu mai poate da ordine”. Şi colonelul Raţiu, şeful Direcţiei a I-a de Informaţii Interne spunea că ”în 18 dimineaţa, Vlad mi-a spus că a fost destituit, cu Milea şi Postelnicu, dar s-a revenit pînă la liniştirea lucrurilor, dar precis vom fi schimbaţi la reîntoarcerea din Iran”.

Şi asupra lui Iulian Vlad sinuciderea ministrului apărării a produs o puternică impresie, demonstrîndu-i pînă unde poate duce îndeplinirea orbească a ordinelor aberante ale lui Ceauşescu, care ar fi transformat România într-o baie de sînge. ”Am stat cu Milea în seara de 21 spre 22 circa două ore, a plîns mai tot timpul, s-a destabilizat moral şi psihic după ce a revenit din Piaţa Universităţii! Am discutat că precis vom fi schimbaţi, mi-a şi spus că Stănculescu a fost chemat de la Timişoara să-i ia locul”.

Vlad descrie cum l-a văzut pentru ultima oară pe Conducător: ”Ceauşescu, venind de la balcon cînd a fost huiduit şi s-au aruncat cu pietre, nu a mai intrat în birou, ci s-a îndreptat direct spre lift”. Totuşi, Iulian Vlad nu şi-a părăsit pînă atunci postul de comandă din Comitetul Central. Nici măcar după sinuciderea lui Milea, cînd practic nu mai era nimic de făcut.. De ce nu a făcut-o, nu a explicat niciodată.

”Am dat ordin ca Securitatea să nu tragă!” Şi cine a tras?

În schimb, reaudiat în faţa Comisiei senatoriale de anchetă a evenimentelor din decembrie 1989 Iulian Vlad argumentează cu lux de amănunte că Securitatea (şi el) s-au aflat de partea Revoluţiei, dînd exemplul său personal: ”între 23 şi 28 decembrie seara am fost la CC, în cameră cu Guşe, cu un T.O. şi un telefon scurt”.

Chiar şi a manifestanţilor de dinaintea fugii lui Ceauşescu, în care, spune el, securiştii ar fi refuzat să deschidă focul. ”Ordinul esenţial de linie l-am dat în 16 decembrie, ca la Timişoara, Securitatea orice s-ar întîmpla să nu tragă. Comandantul brigăzii din Timişoara mi-a raportat că şeful Inspectoratului de Miliţie judeţean îi mai cere trupe. I-am aprobat generalului Bunoaica (şeful Trupelor de Securitate – n.n.), dar cu condiţia să nu li se dea armament. Dispoziţia asta s-a menţinut pînă în 18 decembrie, cînd generalul Nuţă a dat ordin să fie înarmaţi. El nu mi-a raportat, petru că era reprezentantul Ministerului de Interne”. În fine, mortul e de vină. Greu de crezut însă că Iulian Vlad n-ar fi fost informat de generalul Nuţă, ori că acesta ar fi dat un ordin de capul său – el era, în fond, şeful Direcţiei a II-a a Securităţii, iar Vlad superiorul lui.

Şeful DSS mai susţinea în faţa Comisiei Gabrielescu că ”al doilea ordin. ordinul vieţii mele, a fost cînd am venit după şedinţa CpEx şi teleconferinţă, cînd Ceauşescu a dat ordin expres să se tragă. M-am dus la minister, am mulţumit trupelor şi am dat ordin ca Securitatea să nu se implice sub nici un motiv în luptele de stradă, să nu tragă! Ordinul s-a menţinut pînă în 22 decembrie”. Şi cine a tras? Doar armata, care nici nu avea atribuţii în ”păstarea ordinii şi apărarea legalităţii socialiste”? Iulian Vlad arăta că, formal, dispoziţia ca Securitatea şi Trupele să folsoească armamentul, în conformitate ”cu Ordinul 2600” (dat de Postelnicu în 1988, ca urmare a manifestaţiei de la Braşov din 15 noiembrie 1987 şi care stabilea măsurile de apărare în cazul atacării unor sedii de partid – n.n.) nu-i aparţinea: numai ministrul de interne ”putea da ordin de deschidere a focului!”

Ori, din prostia lui Postelnicu şi în deruta lui Ceauşescu, un asemenea ordin direct nu a fost dat Securităţii şi Trupelor acesteia, fapt de care atît Iulian Vlad, cît şi toţi subordonaţii săi se prevalează pînă astăzi, susţinînd că DSS nu a avut niciun amestesc în reprimarea manifestanţilor, pînă în 22 decembrie 1989. Fapt contrazis de o mulţime de manifestanţi de la Timişoara, care arată inclusiv cum cei răniţi au fost scoşi de securişti din spitale, spre a fi lichidaţi. Sau la Bucureşti, unde cei care au supravieţuit tirurilor şi au fost arestaţi chiar de securişti în civil la baricada de la Inter ori în alte locuri, au ajuns la Jilava. Sau, de modul în care Securitatea s-a ocupat de muşamalizarea crimelor de la Timişoara, arzînd cadavrele celor ucişi. Şi lista e mult mai lungă...

Iulian Vlad arăta în schimb că ”alt ordin am dat în 22 dimineaţa, că dacă se forţează cordonul (ce înconjura piaţa CC) să nu se facă opoziţie! Ordinul l-am dat lui Bucurescu, colonelului Ardeleanu, colonelulu Nae (adjunctul lui Neagoe, pentru că pe Neagoe nu l-am mai găsit). Acest ordin a ajuns şi la cei care apărau televiziunea, radioul”. Mai spunea Vlad cum a dat ordine după fuga lui Ceauşescu, fie direct, fie prin subordonaţii săi (fapt confirmat în faţa Comisiei de cei care au fost audiaţi) ca la toate unităţile armamentul din dotare să fie închis şi sigilat la rastel şi apoi ofiţerii să se subordoneze armatei, aşa cum se stabilise din seara zilei de 22 decembrie.

Unul dintre aceştia, colonelul Dumitru Tatu, şeful Serviciului D (dezinformare), despre care s-a spus că ar fi avut un rol determinant în toate zvonurile şi ”alarmele” lansate între 22 şi 25 decembrie arăta că serviciul său nu a avut atribuţii în plan intern şi că ”în 22 decembrie am primit ordin de la Raţiu, pe la ora 1 să pun sigiliile şi să plecăm acasă. Raţiu a transmis de fapt un ordin al generalului Vlad. Am plecat acasă şi am urmărit la televizor totul. Am rămas surprins, că cine trage? Îmi dădeau telefon subordonaţii, că cine trage? Nici acum nu ştiu răspunsul”. Nici noi...

Brucan: ”M-am îngrozit, cînd am văzut pe mîna cui a ajuns Revoluţia”

Tot ce s-a întîmplat după 22 decembrie a fost, în opinia lui Iulian Vlad, rezultatul unei diversiuni şi al incompetenţei comandanţilor militari. El are, legat de evenimente, ca majoritatea românior, deşi a fost şeful Securităţii Statului, mai multe întrebări decît răspunsuri.

”În jurul M.Ap.N. era un vacarm infernal de împuşcături. Dar pe clădirea M.Ap.N. nu s-a văzut urmă de cartuş, iar clădirile dimprejur erau praf. În biroul ministrului, cu trei geamuri mari spre blocuri stăteau lejer, nu se sinchiseau de aceea canonadă. Deci era în plan, probabil s-a anticipat, dar scenariul era pregătit. Accidentală a fost ieşirea în masă a populaţiei în stradă! Era exclus ca o forţă ordonată, armată să mai sară în apărarea lui Ceauşescu! Toţi au simţit-o ca pe o uşurare. Poate izolat au tras cîţiva fanatici, dar nesemnificativ. Apoi au intervenit forţe slab pregătite din corpului superior al armatei. Este şi vina mea, Contrainformaţiile militare la un moment dat s-au păcălit şi au acţionat cel mai prost! Comandamentul la un moment dat s-a rupt: de la CC comanda Guşe, de la M.Ap.N. comanda Stănculescu”.

Iar la televizor Militaru, Cico Dumitrescu şi alţi generali cu uniformele scoase de la naftalină dădeau, în opinia lui Vlad, ”ordine aberante. Era o stare de confuzie generală. De aceea s-au întîmplat omorurile, la M.Ap.N., la Otopeni etc. Dar toate astea nu exclud existenţa unei acţiuni de diversiune organizată. Cred că o dovadă e şi acel război electronic, cineva trebuia să proiecteze acele ţinte false în eter! Apoi, maimarii, cum au decis să se deschidă graniţa, să vină cu ajutoare? Apoi, de ce încă din 15 decembrie ambasadorii şi-au trimis familiile acasă ? Generalul Militaru nu era agreat de ceilalţi comandanţi! Pentru mine, generalul Militaru a fost şi rămîne un om suspect în privinţa loialităţii faţă de ţară. Eu, dacă făceam oricare din greşelile făcute de el atunci, eram precis condamnat la pedeapsa capitală. Generalul Logofătu, care trebuia să fie succesorul meu (la conducerea Securităţii – n.n.) este de aceeaşi formaţie şi format (adică agent sovietic – n.n.) ca generalul Militaru. A fost reprezentantul României în Tratatul de la Varşovia, apoi la Academie la Moscova”.

Spre deosebire de Vlad, care încerca să disculpe instituţia pe care o condusese şi totodată pe sine, Sliviu Brucan, audiat şi el de Comisie, a avut o poziţie diametral opusă, acuzînd direct Securitatea că a tras la Revoluţie: ”aveau legături de comunicaţie, centre de aprovizionare, mijloace de transport militare şi civile. Am văzut şi eu tabelele cu armele. Cîteva arme n-au acţionat pentru că nu se aşteptau ca Ceauşescu să fugă. Dar s-au dezmeticit şi au început să tragă. Am cerut ca Vlad să dea dispoziţii categorice prin radio şi televiziune tuturor oamenilor săi să depună armele, să nu se tragă (ceea ce acesta a făcut la 5 dimineaţa, pe 23 decembrie, conform depoziţiei la Comisie a lui Teodor Brateş – n.n.). El a spus la radio, dar nu a spus fraza cheie, că a trecut de partea Revoluţiei. Vreau să vă spun informaţiile ce le aveam noi atunci şi cum gîndeam. În 24 decembrie, am făcut un consiliu de război la M.Ap.N., operaţiunile mlitare erau conduse de Guşe şi Vlad. Ştiam că Guşe vine de la Timişoara şi ştiam cine e Vlad Iulian. M-am îngrozit, cînd am văzut pe mîna cui a ajuns revoluţia. I-am spus lui Iliescu că eu cu Iulian Vlad nu cooperez”.

”Securitatea ştia tot despre noi, dar noi nimic despre ei”

În noaptea de 24 spre 25 decembrie, pregătindu-se execuţia lui Ceauşescu, Brucan a obţinut de la Ion Iliescu ceea ce-şi dorea: o confruntare cu Iulian Vlad. Venit la sediul MapN, Vlad arăta că ”m-au şocat USLA-şii ăia decapitaţi, batjocoriţi, ţinuţi acolo în văzul lumii”. Imaginea era un avertisment pentru ceea ce a urmat. ”În noaptea de 24 spre 25 decembrie a fost o discuţie aprigă cu Silviu Brucan, care a venit să mă ameninţe că Securitatea trage şi de ce nu depunem armele. Am negat, discuţiile s-au purtat pînă dimineaţa, Chiar lucram un plan cu generalul Hortopan pentru lichidarea focului din fostul Palat Regal, m-am gîndit la o grupă antitero”. Atît de la Iulian Vlad. În schimb, Silviu Brucan a dat mai multe detalii privind conţinutul acestor discuţii prelungite în noapte. ”Duminică, 24, am cerut să am o confruntare cu Vlad Iulian. Iliescu a fost pînă la urmă de acord. Acest consiliu de război a fost crucial. A început cu un raport al lui Vlad şi Guşe despre situaţia militară. Ne-au spus că s-a încercat ocuparea televiziunii, că se intensifică acţiunile teroriste şi că armata nu poate stăpîni situaţia, pentru că nu au arme adecvate. Atunci l-am întrebat pe Vlad de ce n-a citit fraza aceea la TV. A răspuns că a considerat mai bine să fie discursul său mai politic. A doua întrebare: i-am spus că teroriştii au mijloace de comunicare, sînt antrenaţi special, cunosc casă cu casă, se mişcă rapid, că acţionează după un plan de acţiune. «De ce n-aţi prezentat acest plan de acţiune, cînd aţi trecut de partea revoluţiei?» Că şi generalii nu concepeau că n-ar fi fost un plan de acţiune. Apoi a cerut 24 ore, a promis că-i va prinde pe terorişti. Guşe a spus: «Voi, civilii, aţi adus anarhia!» Mi se părea anormal ca oamenii care au condus operaţiunile de la Timişoara să conducă operaţiunile pe toată ţara, şi mai ales că se înţelegea foarte bine cu Vlad, ambii fuseseră membri ai CC. Dar între timp generalul Stănculescu a demontat centrala lor de comunicare, nu mai puteau acţiona eficient şi apoi Vlad a fost arestat”. Brucan încheie: ”eu avusem de-a face cu Securitatea, îi cunoşteam ce sînt în stare”.

Cea mai mare durere a lui Iulian Vlad, care l-a apăsat pînă la capătul zilelor şi peste care n-a putut trece a fost dezonoarea de a fi fost în cele din urmă arestat: ”am fost arestat în 31 ianuarie, cu locţiitorii şi cu şeful Direcţiei de Contrainformaţii Militare (generalii Arsitotel Stamatoiu, Gianu Bucurescu şi Vasile Gheorghe – n.n.), chemîndu-ne la ora 14 la Cabinetul Ministrului (ministrul Apărării, Nicolae Militaru – n.n.) care era în audienţă la ambasadorul sovietic. Peste 15 minute, am fost invitaţi în cabinet, unde erau doar Gelu Voican şi Vasile Ionel. A fost poftit să raporteze generalul Vasile (Contrainformaţii Militare), apoi Bucurescu (Informaţii Interne), apoi Stamatoiu (Contrainformaţii Interne) şi pe rînd puşi să plece. Am rămas eu, mi s-a urat an nou fericit, în hol nu era nimeni, l-am întîlnit pe generalul Hortopan cu un maior de al lui şi o grupă de soldaţi şi m-a invitat să predau arma. Nu am purtat niciodată armă asupra mea. Atunci Hortopan a început să mă percheziţioneze, am fost luat între baionete, introdus în TAB şi am fost transportaţi la locul de detenţie. Nimeni nu a spus nici o învinuire, doar pe 19 martie am primit mandatul de arestare. Pe generalul Militaru nu l-am văzut, dar am văzut maşina cu steag a ambasadorului URSS în faţa ministerului şi cînd am ieşit, maşina era tot acolo. Ulterior am aflat că se anunţase la radio că am fost reţinuţi deja, cînd noi mergeam spre minister”.

Ceea ce generalul Vlad refuză să înţeleagă e că decapitarea Securităţii era o necesitate, atîta vreme cît nici cei care umpluseră ”vidul de putere” cu girul Moscovei, cum se vede încă o dată şi din relatarea lui, cît nici milioanele de români nu aveau motive plauzibile să creadă în sincerul ei ataşament faţă de democraţie. Căci întreaga filosofie a Securităţii era construită pe apărarea comunismului totalitar. Scop în care dezvoltase un aparat de spionaj intern, degenerat treptat într-un adevărat comportament schizoid. Generalul Nicolae Popescu, fostul şef al Comandamentului de transmisiuni, ajuns ”şeful cu problemele sociale în guvernul Dăscălescu” relata cum funcţiona această ”spionită”, de-a dreptul paranoică: ”generalul Vasile Gheorghe de la Contrainformaţii Militare îi asculta şi pe Nuţă şi pe Vlad şi invers, se ascultau între ei ca dracii. La C.I-stul meu am găsit toate sigiliile mele de material plastic. Iar eu mă chinuiam să pun 3-4 sigilii, la plecarea mea din birou”.

Concluzia lui este edificatoare şi poate fi extinsă la nivelul întregii Românii: ”Securitatea ştia tot despre noi, dar noi nimic despre ei”.