ANALIZĂ EXCLUSIV pentru DESCOPERĂ.ro – Petre Roman: Un secol al lumii românești faţă în faţă cu Europa sau despre cât de greu este să învingi incertitudinea acumulată în istorie

Petre Roman, politician, inginer, profesor universitar și fost prim-ministru al României între 1989 și 1991, a împărtășit în EXCLUSIVITATE pentru DESCOPERĂ.ro o analiză cuprinzătoare despre poziția ocupată de România în Europa, dar și despre traiectoria aleasă pentru țara noastră în contextul exigențelor momentului.

Redăm mai jos analiza sub semnătura fostului prim-ministru al României:

• A fost Caligula cel mai nebun dintre împărații romani? L-a amenințat pe zeul Jupiter că-l va…
• Bob Lazar: Zona 51 și Farfuriile Zburătoare

Existenţa României moderne nu se desfăşoară departe de Europa occidentală, ci chiar în sânul acesteia, dar cu un mare decalaj temporal. Ritmul şi modalitatea construcţiei sale, precum şi ale permanentei sale nevoi de a se reconstrui, au fost şi sunt în continuare umbrite de bizantinism şi sunt uneori copleşite de anacronisme. De mult timp, România nu reuşeşte să înţeleagă, serios și responsabil, cele scrise de Ilarie Voronca în revista sa „Aviograma” (1924): „cea mai frumoasă poezie: fluctuația dolarului”.

Adesea, timpul istoriei se accelerează, iar în momentul în care căile destinului se intersectează, experienţele trecutului nu par a avea mare importanţă pentru prefigurarea viitorului. Benjamin Fondane considera că specificul culturii româneşti rezidă într-o foarte fecundă idee fixă: „e ideea originii noastre latine”.

România nu a încetat să viseze, să înveţe, să acţioneze

Istoria politică şi culturală a românilor se află sub presiunea „necesităţilor europene, dintre care prima este aceea de a face parte din Europa”. În căutarea acestor fundamente culturale, conducătorii români sunt adesea incapabili să înţeleagă şi să îşi asume bazele organizării instituţionale şi economice ale Occidentului.

Pentru a putea înţelege această Românie, trebuie să evocăm, mai întâi, istoria parcursului său economic și social. Întotdeauna s-a pus problema reducerii decalajelor și incertitudinilor acumulate de-a lungul istoriei şi a efortului de a ajunge la un raport armonios între, pe de-o parte geografia şi cultura României, iar pe de altă parte fabuloasa amprentă culturală şi, mai ales, economică a continentului european. În acest ultim secol, au existat momente în care toate eforturile, toată corectitudinea, toată onestitatea, toată credinţa păreau inutile. Însă România nu a încetat să viseze, să înveţe, să acţioneze, pe scurt, să-şi trăiască destinul cu o forţă admirabilă.

România ştie să supravieţuiască

Uneori, acest destin i-a oferit drept soluţii riscul şi primejdia. Dar România ştie să supravieţuiască. Este vorba, poate, despre miracolul românesc din titlul lucrării istoricului Gheorghe Brătianu. Dacă istoricul francez Jean Baptiste Duroselle a enunţat faptul că toate imperiile sunt sortite să piară, putem spune cu aceeaşi certitudine că și statele mici împărtăşesc acelaşi destin. Pierderea imaginii unui trecut, fie el și glorios, este un destin pe care istoria universală l-a consemnat din plin. Statul românesc nu s-a aflat niciodată într-o astfel de situaţie.

Reluarea cursului unei normalităţi productive este, cu siguranţă, posibilă, dacă ştim să recurgem la strategiile de salvare păstrate cu grijă în memoria colectivă. Dar nu e suficient. În plus, este nevoie să se implementeze un spirit, o inteligenţă şi o disciplină a reînnoirii, adică a reformelor. Pentru că toată istoria României demonstrează cu prisosinţă cât de greu este să corectezi hazardul atunci când îţi este potrivnic, am ales să fac o prezentare a evoluţiei ţării noastre folosind cele mai credibile date statistice. Este un tablou al realităţilor reci, adică, al indicatorilor de dezvoltare economică şi socială.

Din acest punct de vedere, ultima sută de ani care s-a scurs se împarte în trei perioade: 1918-1945, 1945-1989, 1989-astăzi. Mai ales în cea dintâi, dar şi în a treia – cea de-a doua este în mare măsură, dar nu total, o deconectare de Occident – vedem cum lipsa de coerenţă politică şi de angajare hotărâtă pe calea reformei au împiedicat o convergenţă rapidă cu Occidentul, adică, o reducere rapidă a decalajului dintre România şi media Europei occidentale (convergență care ar fi fost, de altminteri, posibilă, în condițiile unei mobilizări politice coerente). Acest decalaj era oricum mare, România venind dintr-un trecut periferic, atât geografic, cât şi civilizaţional.

Le second servage, iobăgia ca bază a economiei

Într-o remarcabilă lucrare istorică apărută în 1989, Originile Înapoierii în Europa de Est (Editura Corint, 2004), este analizat comerțul balcanic între 1500 și 1800, sub dominația otomană, și situația României în particular.

Coroborat cu date statistice și descrieri ale relațiilor feudale, putem calcula care era repartizarea venitului din comerțul cu grâne, de departe cel mai important produs al României pe piața europeană.

Din valoarea finală obținută la export, țăranului român care a muncit și realizat producția îi revine aproximativ 1%. Datele economice ale Romei antice arată că sclavii beneficiau de 2-3%. Este vorba de ceea ce Fernand Braudel numea le second servage, iobăgia ca bază a economiei. După 1800 situația se schimbă rapid dar, așa cum vom arăta, tot pe munca țăranului și taxarea ei extrem de grea, se bazează exporturile României.

Paranteza comunistă dominată de un masiv efort de dezvoltare

Reforma în acest secol post-naștere a statului unitar național, este lentă şi supusă unor presiuni contrarii. Există, desigur, mari spirite şi patrioţi adevăraţi, însă nu există o adevărată clasă politică în stare să se unească pentru a reuşi modernizarea accelerată a ţării. Între cele două perioade, am trăit paranteza comunistă dominată de un masiv efort de dezvoltare, cu rezultate spectaculoase în domeniile educaţiei, culturii şi industriei, dar supusă unei ordini ideologice dogmatice şi opresive, contrară, de cele mai multe ori, marilor mişcări ale progresului ştiinţific şi tehnologic din Occident.

Din punct de vedere instituţional, regimul comunist păstrează, paradoxal, aproape în totalitate configuraţia caracteristică unei ţări europene occidentale. Exemple deosebit de importante sunt reforma din 1957-1963, a academicianului Ilie Murgulescu ca ministru al Învățământului prin care se reface în mare măsură structura și orientarea interbelică, renunțându-se la tiparele sovietice și cea a academicianului Mircea Malița, tot ca ministru al învățământului, din 1969-1972, care impune standarde occidentale.

Însă, funcţionarea acestui regim comunist este conectată la strategia ideologică a partidului unic şi la voinţa dictatorului (chiar dacă au existat, desigur, și excepții de la această regulă).

„O Românie viitoare […] va trebui să devină o fatalitate sud-est europeană”

Emil Cioran afirma: „O Românie viitoare […] va trebui să devină o fatalitate sud-est europeană şi, lichidându-şi balcanismul, să reabiliteze această periferie.” Deşi această obsesie politică persistă pe toată durata acestui secol, ea nu se transformă într-o obsesie a reformei, a luptei pentru o Românie în mod logic şi hotărât modernistă. Aceasta din urmă este ceea ce propunea Mircea Maliţa prin conceptul său de strategie stabilă de evoluţie.

Ce altceva este reforma dacă nu capacitatea de adaptare activă şi tenace la realităţile eficace ale lumii contemporane? Iar succesul reformei este singura bază solidă capabilă să garanteze unitatea unui popor în propria ţară. Reformele corectează dezechilibrele şi inegalităţile, transformând şi deschizând, în acelaşi timp, calea pentru iniţiativele şi talentele naţiunii.

Imaginea evoluţiei economice şi sociale a României de-a lungul acestui secol are trei puncte de referinţă: 1938, 1989 şi momentul de faţă. Într-adevăr, 1938 este anul celei mai mari performanţe economice a României din perioada interbelică, iar în conştiinţa politică există încă un mit al „României Mari” asociat acestei perioade. 1989 este sfârşitul regimului comunist instaurat după cel de-al doilea război mondial, iar în momentul de faţă încă persistă o anumită nostalgie față de acea epocă a „marii industrii” comuniste şi a locurilor de muncă stabile, fără şomaj.

O nouă traiectorie democratică

Prezentul ar trebui să ne arate o nouă traiectorie democratică pentru o ţară care, de peste 33 de ani, trăieşte experienţa renaşterii şi stabilizării principiilor fundamentale ale democraţiei. Analizele economice şi indicatorii sociali arată clar că situaţia mediei populaţiei României la sfârşitul perioadei dintre cele două războaie era una deosebit de precară. Datele din tabelul anului 1938 indică un mare deficit al investiţiilor în capital uman şi, în acelaşi timp, o polarizare socială marcată a societăţii româneşti.

Am folosit cu precădere datele și analizele istoricului Bogdan Murgescu (The economic performance of interwar Romania: Golden age myth and statistical evidence, Jahrbücher für Geschichte und Kultur Südosteuropas, 2004, nr.6, pp.43-64 și volumul România și Europa – Acumularea decalajelor economice (1500-2010), Ed. Polirom, 2010). Este de remarcat, spre exemplu, că speranţa de viaţă în 1938 era de 40,20 de ani pentru bărbaţi şi 41,40 pentru femei, pe fondul unei inimaginabile mortalităţi infantile (copii decedaţi înaintea vârstei de un an la mia de copii născuţi vii) de 182,5 la mie. Situaţia era dramatică în contextul european. Densitatea căilor ferate (km/1000 km2 de teritoriu) era de 38,6, faţă de 77,3 în Franţa sau 96,4 în Cehoslovacia.

Venitul naţional al României (echivalentul actualului PIB) în 1938 se situa într-un raport de 1/3,76 cu cel al Franţei, 1/5,36 cu al Germaniei şi 1/2,76 cu al Cehoslovaciei. Este adevărat că în perioada 1933-1938, rentabilitatea economică a crescut de la 3,8% la 13,3% în industria petrolieră sau de la 9,7% la 18,8% în cea metalurgică, însă, pentru acumularea internă, cea mai importantă sursă de creştere economică a constituit-o sistemul de preţuri, taxe şi impozite, povara principală fiind suportată de producătorii agricoli. În 1938, puterea de cumpărare a acestora reprezenta doar 60% din cea aferentă anului 1929 (vezi Petre Roman, Reintegrarea României în lumea liberă, conferințele Atheneului, martie 1994, pag.10).

În 1938, oferta internă, din care produsele agricole reprezentau 41% iar cele petroliere 44%, era net în dezavantajul României. Astfel, valoarea medie a unei tone de mărfuri exportate era de 3.000 lei, în timp ce valoarea medie a unei tone de mărfuri importate era de 23.000 lei, adică de peste şapte ori mai mare.

România a reuşit un salt remarcabil

Regimul comunist instaurat prin forţă şi pentru o lungă perioadă în 1947 a implementat politici de industrializare accelerată şi de dezvoltare rapidă şi stabilă a educaţiei şi a serviciilor de sănătate pentru întreaga populaţie. În 40 de ani de socialism, România a reuşit un salt remarcabil al creșterii nivelului de civilizaţie.

Speranţa de viaţă ajunsese în 1989 la 66,5 ani pentru bărbaţi şi 72,4 ani pentru femei, iar mortalitatea infantilă scăzuse până la 26,9 la mie. Populaţia şcolară în anul şcolar 1988/1989 reprezenta 24% din totalul populaţiei, în timp ce în 1938/1939 era de 12%. În 1988, exista un medic la 472 de locuitori, comparativ cu unul la 313 în Franţa sau unul la 370 în Germania. Numărul de biblioteci a crescut de la 3.100 în 1939 la 21.400 în 1988. Însă, în 1989, realitatea economică a României era dramatică. Dirijismul absolut şi deciziile adesea aberante, cu deosebire în „perioada neagră” a anilor ’80, au dus la o criză profundă – de fapt, o fază explozivă a sistemului economiei de comandă, adică, o economie etatistă, aproape în întregime centralizată.

„Productivitatea este aproape totul”

Paul Krugman, Premiul Nobel pentru Economie, afirma că „productivitatea este aproape totul”. Într-adevăr, valoarea generată în medie de o economie în cursul unei ore de lucru este un bun indicator al sănătăţii economiei respective. Or, în 1988, în România, productivitatea socială a muncii era de cinci ori mai mică decât media Europei occidentale. Şi mai grav, se situa la jumătatea celei din Uniunea Sovietică! Regăsim aceeaşi situaţie şi în cazul unui alt indicator: consumul de energie pentru producerea a 1 dolar de PIB era în 1988 de 4,1 ori mai mare decât media europeană şi de zece ori mai mare decât cel al Franţei! Nivelul tehnologic din industrie, dar şi din agricultură, rămâne, în multe cazuri, mult în urma celui din vest, iar începând din 1979, nu s-a mai făcut niciun efort pentru adaptarea la noile tehnologii rezultate din marele progres al revoluţiei industriale şi a celei agricole. Dacă în 1938, așa cum arătam anterior, PIB-ul României per capita se afla într-un raport de 1/5,36 față de cel al Germaniei şi de 1/3,76 de cel al Franţei, în 1988, aceleaşi decalaje sunt duble sau chiar triple (Constantin Ionete, Criza de sistem a economiei de comandă și etapa sa explozivă, Ed.Expert,1993,anexele 9-12).

În esenţă, economia României continuă să supravieţuiască pe baza materiilor prime (gaze, minereu de fier, petrol, cocs) furnizate de Uniunea Sovietică în cadrul CAER la preţuri cu 20-25% mai mici decât cele de pe piaţa liberă. Comerțul exterior al României depindea în proporție de 50% de URSS, în contrast cu imaginea oferită de Ceaușescu românilor și Occidentului de independență față de Rusia. Mari lucrări de investiții sunt angajate de Ceaușescu în țări arabe (Siria, Irak, Libia, Emiratele Arabe Unite, Egipt) sau Iran, însă creditele acordate sunt adesea nerecuperate. Spre exemplu, după 1989 România nu a mai putut recupera 1,7 miliarde de dolari din Irak. Ceauşescu, devenit dictator absolut, fără a întâmpina nicio opoziţie vizibilă faţă de proiectele sale megalomanice, decide construirea canalelor Dunăre – Marea Neagră şi Dunăre – Bucureşti şi a Casei Poporului, proiecte gigantice şi, în cea mai mare parte, inutile. Împinge România spre autarhie, în totală contradicţie cu tendinţele europene şi mondiale.

Obsesia primitivă de a plăti datoria externă cu orice preț

Obsesia primitivă de a plăti datoria externă cu orice preț, inclusiv prin prelungirea aberantă a duratei de exploatare a utilajelor și mașinilor industriale (fonduri fixe), care ajunge la dublul duratei normate din alte țări socialiste și la de patru-cinci ori mai mare decât în țările capitaliste dezvoltate, conduce la degradarea accentuată a calității produselor industriale și pierderea valorii acestora pe piața occidentală (Constantin Ionete, Criza de sistem a economiei de comandă și etapa sa explozivă, Ed.Expert,1993, pp.89-90).

Anul 1982 este crucial pentru declanșarea celei mai mari crize cunoscută de economia națională. Planificarea unor producții fără desfacere (pe stoc), pentru produse pentru care existau deja mari disponibilități pe piața mondială, agravarea aprovizionării prin acumularea de restanțe la plata externă a achizițiilor precedente, amplificarea unui efort investițional în construcții cu eficiență economică redusă, sunt acoperite pe seama degradării nivelului de viață materială și de sănătate al populației (Em. Dobrescu,T. Postolache, Convorbiri economice, Ed. Academiei Române, 1990, pp.32-35). Cu totul întâmplător, la hotelul Athenee Palace am cunoscut în 1988 doi directori executivi ai firmei franceze Michelin producătoare de pneuri auto. M-am încumetat să-i invit acasă, punând la grea încercare abilitățile culinare ale soției în vremuri de gravă penurie alimentară și la riscul de a fi „turnat” de vreun binevoitor.

Am aflat că veniseră să cumpere mari cantități de pneuri fabricate în România. Dar nu era vorba de calitatea lor, ci dimpotrivă. Se vindeau la un preț atât de scăzut încât Michelin merita să le cumpere pentru ca apoi să le topească spre a produce pneuri de calitate superioară.

Revoluţia agrară din România

În agricultură, în ciuda uriașei propagande ordonată de Ceauşescu în ceea ce priveşte revoluţia agrară din România, situaţia este dezastruoasă. În 1985 şi 1986, existau peste 1,4 milioane de tractoare în Germania de Vest şi peste 1,5 milioane în Franţa. În România, ţară agrară, numărul de tractoare scade de la 185.000 în 1985 la 152.000 în 1989. Şi cum altfel! Producţia internă de tractoare, foarte cerute la export ca și la intern, este de doar 17.000 în 1989, faţă de 76.500 în 1984. La fel, producția de locomotive electrice și Diesel, cu rentabilitate deosebit de ridicată, scade de la 276 în 1980, la 152 în 1989. În sens contrar, crește volumul de produse petroliere, subvenționate începând cu 1983 din cauza creșterii prețului petrolului, de la 9,7 milioane tone în 1982, la 16,5 milioane în 1988, jumătate din petrolul rafinat fiind importat (Anuarul statistic al României, 1990). Care era sensul planurilor anuale şi cincinale, celebrele avantaje ale economiei socialiste româneşti?

Când am devenit prim-ministru, în decembrie 1989, am constatat rapid că, din păcate, realitatea era mai gravă decât ceea ce ştiam despre această economie din activitatea mea de teren în industria minieră, în sistemele de irigaţii şi în sectorul energetic. Am aflat că 75 la sută din produsele realizate de industria românească nu erau rentabile la preţul pieţei, costul de producţie fiind mai mare decât valoarea lor pe piaţa liberă (în afara CAER), (vezi Em.Dobrescu,T.Postolache, Convorbiri economice, Ed. Academiei Române, 1990, pp.34).

Un volum de producţie enorm (produse petroliere de rafinare, cărbune, metale neferoase dar și produsele metalurgice), ca să nu mai vorbim de producțiile agricole, era puternic subvenţionat.

La preluarea mandatului meu de prim-ministru în decembrie 1989, am fost imediat confruntat cu această situație extrem de gravă. Într-o ședință a guvernului din octombrie 1990, când urma să luăm cea mai grea decizie a reformei – liberalizarea prețurilor –  ministrul de finanțe Theodor Stolojan exclama: „De unde să luăm banii care ni se cer? Am acoperit toate pierderile până în 1988 inclusiv. Din 1982 s-au acumulat pierderi”. Astfel, datoriile interne acumulate la datoria publică se ridicau la 10 miliarde de dolari pentru perioada 1982-1988 şi la aproape 4 miliarde dolari numai pentru 1989. Toată datoria externă pe care Ceaușescu vroia să o elimine, fără niciun temei în parametrii economiei de piață, era mai mică decât pierderile provocate în economia României de propriile lui decizii!.

Un mare rezultat pozitiv al regimului comunist

Acest tablou în foarte mare măsură negativ nu trebuie să ne facă să ignorăm sau să ne facă să uităm un mare rezultat pozitiv al regimului comunist datorat unui efort absolut remarcabil în domeniul educaţiei şi învăţământului (inginerie, arhitectură, medicină, cultură, arte și exprimare artistică, limbi străine şi ştiinţe fundamentale). Într-adevăr, după cei 40 de ani de socialism, poporul român dobândeşte un know-how ştiinţific şi tehnic, dar și cultural, de înaltă calitate, absolut comparabil cu cel european, şi o capacitate industrială de prim rang în anumite domenii, cum ar fi mecanică fină, construcţia de echipamente energetice foarte mari (turbogeneratoare, turbine hidraulice şi termice, motoare propulsoare pentru nave maritime de mare tonaj, locomotive electrice), industria oţelurilor speciale şi a pieselor turnate de mari dimensiuni. Probabil însă că cea mai solidă realizare comunistă este în școală. Am afirmat de multe ori că universitățile românești produceau în anii 1965-1988, elite profesionale la un nivel care nu era inferior celor occidentale.

După 1989, necesara reformă structurală a economiei porneşte cu acest excelent potenţial uman şi industrial, însă se împotmoleşte în conflicte politice dure, uneori violente, iar noua clasă politică nu reuşeşte să menţină şi, cu atât mai puţin, să dezvolte acest sistem de învăţământ.

În 1989, unul din trei copii de muncitori (industriali sau agricoli) aveau acces la învăţământul liceal şi unul din şapte la cel universitar. Astăzi, aceste cifre au scăzut la 1 din 6, respectiv, 1 din 20. Dar cel mai rău este că s-a pierdut în mare măsură calitatea școlii, acea capacitate de formare de cadre profesioniste, cu o solidă bază de cunoștințe teoretice și practice.

Perioada postcomunistă declanşată de Revoluţia Română din decembrie 1989 debutează cu o situaţie dintre cele mai precare, după cum am arătat aici. Revolta populară împotriva regimului Ceauşescu a fost, de altfel, un rezultat inevitabil al acestei situaţii economice.

Se impunea o schimbare radicală

Mi-am început mandatul de prim-ministru într-un moment extrem de complex şi deosebit de dificil. În plus, în 12 ianuarie 1990 la Sofia, țările membre ale CAER, cu excepția URSS, decid dizolvarea acestuia. Primul-ministru rus Rîjkov, ne atrage atenția că din acel moment materiile prime importate din URSS vor fi plătite la prețul pieței libere. Mai mult, unele produse industriale pe care URSS le importa în sistemul de întrajutorare, nu vor mai fi importate după anularea clauzei de piață comună dintre țările foste socialiste. Am argumentat în acea ședință că, mergând noi toți în direcția economiei de piață, ar fi bine să mai păstrăm piețele ce existau între noi, chiar dacă dispare CAER. Dar nimeni nu mai vroia să audă ceva legat de trecut. Am plătit cu toții un preț mai ridicat prin închiderea unor mari capacități industriale din lipsă de piață de desfacere. România a pierdut și mai mult prin faptul că investise mari sume de bani în construirea unui oraș de 30.000 de locuitori în regiunea Krivoi Rog, urmând ca URSS să ne livreze minereu de fier în contul investiției, ce urma să alimenteze noul combinat siderurgic de la Călărași. Noi ne-am îndeplinit contractul în proporție de 98%, inclusiv prin continuarea investiției în 1990, însă după declararea independenței Ucrainei în august 1991, România nu a primit nimic în contravaloarea locuințelor construite în Krivoi Rog. Contractul cu URSS nu a mai fost recunoscut de noile autorități de la Kiev.

Entuziasmul românilor generat de dispariţia lui Ceauşescu şi a regimului său era, în mod firesc, dublat de aşteptări pe măsură. Se impunea o schimbare radicală, dar, în acelaşi timp, calitatea vieţii trebuia să se îmbunătăţească în continuare foarte rapid. Pe de altă parte, trebuiau demarate toate procesele de transformare politică, economică şi socială, cerute de noul statut al României.

Singurele procese de natură să reducă decalajul față de Occident

Această sarcină revenea guvernului meu. Din fericire, nu eram pe deplin conştienţi de gravitatea momentului. Dar, astăzi, pot spune că în ceea ce privea această transformare, concepţia mea era una foarte clară. Decretul Lege 54 din martie 1990 deschidea larg calea iniţiativei private. În scurt timp, iau naştere zeci de mii de mici întreprinderi, iar tabloul economic al ţării evoluează către normalitatea pieţei. În mai 1990 se finalizează la Institutul Național de Cercetări Economice, sub coordonarea academicianului Tudorel Postolache, „Schița strategiei înfăptuirii economiei de piaţă în România”, pe care o iniţiasem pe 6 ianuarie, la doar zece zile de la numirea mea ca prim ministru. Lucrarea a fost elaborată prin eforturile entuziaste a peste 1400 de specialiști români și 120 din străinătate. În cuvântul-înainte scriam că Strategia „fundamentează o formulă în care costurile sociale ale tranziției către economia de piață să fie acoperite concomitent cu producerea lor… cu condiția ca fiecare unitate economică să se îndrepte spre o retehnologizare, spre rentabilizarea activității sale”. Cuvintele cheie sunt retehnologizare și rentabilizare, singurele procese de natură să reducă decalajul față de Occident.

Am prezentat marea reformă structurală în faţa parlamentului la sfârşitul lunii iunie, pentru a obţine votul de încredere. Spre marea surpriză a tuturor, inclusiv a mea, votul a fost unanim (cu doar câteva abţineri), în condiţiile în care ne aflam la doar două săptămâni de la mineriada care aruncase ţara într-un dureros conflict politic și o gravă pierdere de credibilitate democratică. Acesta era chiar scopul aducerii minerilor la București. În 13-15 iunie am trăit o atmosferă de Securitate redivivus, căci, din nefericire, înființarea SRI a pornit cu intenția de a se reface puterea fostei Securități.

Viaţa politică, o luptă permanentă şi nemiloasă

Guvernul meu a reuşit să obţină adoptarea tuturor legilor principale ale reformei în decurs de 15 luni, dar a sfârşit prin a fi răsturnat (potrivit analizelor realizate de istorici) de o lovitură de stat executată printr-o nouă mineriadă, mai brutală şi violentă decât cea din iunie 1990. Pe tot parcursul celor 15 luni, viaţa politică a fost o luptă permanentă şi nemiloasă între reformişti şi vechii comunişti care doreau să păstreze puterea, de o manieră chiar mai discreționară decât în trecut, şi să încetinească reforma care le amenința puterea. Cu toate acestea, au fost adoptate o sută dintre principalele legi ale reformei economice și politice, dintre care Legea 31 din august 1990 a societăților comerciale, cheia de boltă a economiei de piață, este și astăzi în vigoare. Trebuie să menționez și legea Regiilor Autonome ale Statului, prin care anumite sectoare, precum energia sau irigațiile, nu aveau vocație de privatizare.

Astfel, după alungarea guvernului Roman, România se angaja pentru mai mult de patru ani pe un traseu contrar celui urmat de Polonia, Cehoslovacia şi Ungaria, reintroducând mecanisme de subvenţionare a întreprinderilor. Rezultatul a fost o acumulare de datorii care au condus ulterior la falimentul Bancorex, cea mai mare bancă românească, şi al Băncii Agricole. Cele două bănci dispar în 1998, în condițiile unui val de privatizări accelerate, dar adesea nesăbuite sau pur și simplu corupte.

Marea privatizare a întreprinderilor de stat

După schimbarea politică, în urma alegerilor din 1996, se reia reforma, de această dată în condiţii şi mai dificile decât cele din 1990. Marea privatizare a întreprinderilor de stat începe în 1998, într-un cadru legislativ slab, cu legi insuficiente şi, de multe ori, voit confuze. Privatizările sunt, în cea mai mare parte, incapabile să ofere soluţii viabile pentru întreprinderile foarte numeroase, aflate aproape în stare de faliment, acestea fiind, în realitate, operaţiuni de lichidare într-un context de capitalism sălbatic. Potrivit lui Keynes, raportul între produsul anual brut al muncii şi masa bunurilor de capital este cuprins între 1/3 şi 1/4.

În timpul privatizărilor din România, pe parcursul perioadei 1998-2004,  şi chiar până în momentul de faţă, acest raport a fost estimat în analize zise oficiale la mai puţin de 1/3. În realitate, valoarea declarată a patrimoniului întreprinderilor oferite spre privatizare a fost mult subevaluată, iar raportul lui Keynes era, în mod real, de 1/5 sau chiar 1/6.

Capitalismul se consolidează pe baza unei minciuni

Cu alte cuvinte, capitalismul se consolidează pe baza unei minciuni, în cazul nostru, a unei subevaluări masive a patrimoniului. Rezultatul nu a fost modernizarea şi relansarea producţiei, cel puţin în cazul unora dintre întreprinderi, ci s-a transformat într-un proces al devalizării şi lichidării de întreprinderi. Așa cum afirma Fernand Braudel în 1976, ”capitalismul nu triumfă decât dacă se identifică puternic cu statul”. Capitalismul este de esență conjuncturală, această trăsătură fiind și marea sa forță de a se adapta și reconverti cu mare ușurință ( La dynamique du capitalisme, Champs Histoire, Flammarion, 2008, pag.65,68). Ca prim-ministru, am reuşit în 1991 să închei acorduri cu mari companii occidentale, cum ar fi Mercedes (pentru privatizarea întreprinderilor constructoare de autocamioane Brașov şi autobuze București și producția lor în România; la vremea aceea camioane și autobuze Mercedes se produceau numai în Germania), FIAT (pentru tractoare Brașov) sau Siemens (pentru locomotive electrice Craiova). Niciuna dintre aceste întreprinderi româneşti  nu mai există la ora actuală. Acestea sunt exemplele dramatice ale procesului de lichidare de care vorbeam. „Marea problemă”, cum spunea tot Fernand Braudel, o reprezintă structurarea pieţelor naţionale şi economiilor naţionale. Definiţia sa mi se pare cea mai exactă: „O economie naţională este un spaţiu politic transformat de stat – în virtutea necesităţilor şi inovaţiilor vieţii materiale – într-un spaţiu economic unificat şi coerent, ale cărui activități pot fi realizate împreună în aceeaşi direcţie”(Civilisation matérielle, économie et capitalisme XVe-XVIIIe siècle, A.Colin, 1979, pag.580). Am putea spune că nu am reușit niciodată să instalăm acest cadru de referință în economia României.

Un progres remarcabil şi incontestabil

Sub dublul impuls puternic, al poporului român care cere o integrare rapidă a României în Europa, şi al Uniunii Europene care îşi deschide porţile pentru aderare în decembrie 1999, începând din 2007, economia românească se îndreaptă clar, deși cu suişuri şi coborâşuri, spre normalitatea europeană.

Cele mai recente date statistice indică un progres remarcabil şi incontestabil. De exemplu, dacă luăm ca reper PIB-ul per capita din 1999 (100%), avem următorul tabel comparativ pentru anul 2020:

• Germania – 130 %
• Franţa – 125%
• Spania – 106%
• Italia – 100%
• România – 620%

PIB-ul pe cap de locuitor al României la paritatea puterii de cumpărare (PPC) era, în 1990, de 3.900 dolari, iar în 2023, de 41880 dolari, adică de peste zece ori mai mare! Exportul de produse industriale realizate în 1988 atingea un maximum de 33% din totalul exporturilor; în 2018, a ajuns la 58%. În 2018, valoarea exporturilor de produse IT şi software depăşeşte 4 miliarde de Euro, fiind realizată de 100.000 de lucrători din domeniu. Agricultura face un salt major, cu exporturi de produse agricole în valoare de 3,7 miliarde Euro.

De 16 ani, de când România este membră a Uniunii Europene, până la finalul lui septembrie 2023, fondurile UE accesate în țara noastră au ajuns la 89,4 miliarde de euro.

Din sumele primite se scad contribuțiile țării noastre la bugetul UE și rezultă o sumă netă de 60 de miliarde de euro, sumă încasată efectiv și folosită în cele mai multe cazuri pentru investiții. În fine, stocul (acumularea) de investiţii străine directe (ISD) ajunge la 94 miliarde de Euro în 2018.

Economia României nu se ridică la nivelul exigenţelor momentului

Cu toate acestea, economia României nu se ridică la nivelul exigenţelor momentului. Guvernele României, în special cele de după 2001, nu sunt preocupate de situaţia sectorului productiv autohton, iar politicile care să vizeze oferta sunt neglijate în totalitate.

Deficitul comercial creşte an de an. România a încheiat 2022 cu un deficit comercial record, de 34 mld. euro, în creştere cu 44% peste nivelul din 2021. Exporturile au crescut cu 23,1% an/an, iar importurile cu 28,1% an/an. Reformele structurale imperativ necesare sunt amânate în fiecare an. Adevărata „mare problemă” a României constă în incapacitatea sa politică de a uni voinţele pentru un scop comun.

Baza oricărui progres social

Presiunile economiei globale, atât din direcția deficitelor de resurse de materii prime cât și din direcția intensificării și extinderii inteligențelor artificiale în toate procesele economice, arată fără echivoc cât de importantă este regândirea în direcția dezvoltării economiei naționale, care continuă să fie baza oricărui progres social.

În România a fost practic abandonată voința de a stabili o viziune strategică pentru valorificarea și dezvoltarea bazei materiale de care dispune încă statul român. Ne-am fi aflat azi într-o situație economică superioară prin configurarea, începând cel puțin cu 2015, a unor politici de stimulare în sectorul bazei energetice, îndeosebi în finalizarea unităților 3 și 4 la CNE Cernavoda și lansarea unor noi investiții în hidroenergie și alte energii regenerabile, și dezvoltarea bazei agricole, îndeosebi prin finalizarea canalului Siret-Bărăgan pentru irigații pe 450.000 ha.

SUA și Marea Britanie au lansat programe de reindustrializare

Fiecare stat occidental se preocupă insistent și permanent de promovarea industriilor naționale. În țara noastră politica a decis și continuă să decidă în sensul contrar. SUA și Marea Britanie au lansat chiar în acest an 2023 mari programe de reindustrializare. La noi predomină dezinteresul pentru asemenea programe și clientelismul ca normă curentă în politică, iar rezultatul evident al acestora este dublu: incompetenţa şi neglijenţa. Lungul drum al României de recuperare a întârzierii în dezvoltare faţă de Occident este departe de a se fi încheiat.

Dintre cei peste trei milioane de români care lucrează în Vest, cei mai mulţi proveniţi din populaţia tânără şi activă a României, majoritatea şi-ar dori să trăiască în propria ţară. Momentan însă, lucrurile stau invers. Tinerii din România cred că au mai multe șanse în Occident; oriunde în altă parte decât în țara lor.

Vă mai recomandăm să citiți și:

Povestea necunoscută a celui mai mare trofeu vânătoresc al lui Nicolae Ceaușescu

Ceaușescu, la vânătoare de cerbi direct din elicopter: „Cum ai găsit tu șase, când eu am tras numai la patru?”

Un studiu a identificat o diferență între românii născuți după Revoluție și cei din comunism

Ce i-a spus Mihail Gorbaciov jurnalistului și producătorului TV John Florescu despre Revoluția Română?