Armata Română, lovită de epidemia de holeră în campania din Bulgaria: „Mureau oamenii ca muștele”

Adaugă-ne ca sursă preferată

Urmărește-ne in Discover

S-a scris mult în epocă despre dușmanul care a lovit Armata Română în campania din Bulgaria din vara anului 1913. Holera a făcut numeroase victime în rândul soldaților români și numai intervenția unor specialiști desăvârșiți, precum doctorul Cantacuzino, a făcut ca flagelul să nu se extindă și mai mult. Au rămas consemnate însă multe povești de groază despre spaima și frica pe care au resimțit-o cei care s-au luptat cu holera.

Mobilizat în cel de al Doilea Război Balcanic ca medic pentru a însoți trupele române în campania din Bulgaria, Constantin Argetoianu s-a aflat în mijlocul celor care s-au luptat cu epidemia de holeră.

Mărturiile lui sunt deosebit de importante pentru a descifra cum a izbucnit epidemia de holeră și de ce aceasta a făcut numeroase victime.

„A doua zi după sosirea noastră, zi nenorocită de 13, au început să vie veștile de holeră”

Soldații români s-au întâlnit cu holera pe teritoriul bulgar prima dată la Vrața. În proximitatea loculul în care au campat a fost identificat un caz de holeră la un civil. Faptul că ofițerii, deși alertați de medici, au ezitat să întreprindă măsuri urgente de profilaxie a contribuit la contaminarea unor soldați care își spălau hainele în curtea casei unde a fost identificat cazul de holeră.

Epidemia a izbucnit cu adevărat în rândul trupelor române abia cinci zile mai târziu, când se aflau cantonate la Orhanie.

„Chiar a doua zi după sosirea noastră, zi nenorocită de 13, au început să vie veștile de holeră de pe la trupele cantonale și bivuacate în jurul Orhaniel, şi chiar de la cele din Divizia I, care se contaminaseră probabil şi ele în Vraţa şi în Orhanie.

Se cereau medici pretutindeni, dar medicii erau neputincioși. Ar fi putut face mult, prin măsuri profilactice şi igienice, dar nu erau ascultați. Îmi aduc aminte că, câteva cazuri fiind semnalate într-un regiment de călărași la vreo 10 kilometri de Orhanie, un medic trimis în grabă constată că izvorul de contaminare era o fântână din mijlocul bivuacului și definse să se ia apă din ea.

Colonelul, un ignorant curajos, luă în zeflemea pe doctor și ca să dea bunul exemplu bău un pahar de apă din fântâna cu pricina. Trei zile după aceea era mort. Toți ofițerii şi toți gradații n-au fost la înălțimea acestui umorist, dar rămâne totuşi stabilit că foarte puțini s-au supus prescripțiunilor profilactice medicale. Cei care au ascultat de ele, foarte puțini la număr, au putut să-și ferească până la sfârșit oamenii de molimă”, mărturisește Argetoianu.

Trierea bolnavilor

O dată epidemia izbucnită în rândul soldaților români, aceasta a fost tot mai greu de controlat de către medici. Eforturile lor s-au axat pe întreprinderea unor măsuri de profilaxie și pe trierea bolnavilor.

„Dacă din punct de vedere profilactiv mai puteam face ceva, din punct de vedere curativ nu puteam face absolut nimic. Ne petreceam ziua prin școlile din oraş, transformate toate în spitale pentru holerici. Stam în sălița de intrare (toate școlile erau croite pe același plan), unde examinam repede bolnavii, şi despărțindu-i trimiteam în sala din dreapta pe cei recunoscuți atinși și în sala din stângă pe cei suspecți. Şi de aci încolo, zile întregi, până a sosit d-rul Cantacuzino cu seruri antiholerice – în voia Domnului”, scria Constantin Argetoianu.

„Mureau oamenii ca muștele”

În scurt timp, numărul celor care decedau de holeră a devenit extrem de mare, iar poveștile de groază au început să circule în rândul soldaților.

„Mureau oamenii ca muștele, și seara se înșirau câteva camionete la poarta fiecărui spital, ca să ia și să îngroape morții din timpul nopții. Îi încărcau cam se găseau, şi punându-i unii peste alții îi duceau la gropi mari comune pline cu var, unde îi îngropau fără sicriu şi fără Dumnezeu.

Se povestea că într-o noapte – camioneta încărca până dimineața și nu pornea decât în zorii zilei – (…) se încărcase din greșeală și un mort care nu era mort, ci numai leșinat. Trepidațiile camionetei îl deșteptară pe drum spre groapă, îngrozit omul sări din camionetă şi încercă să fugă. Însoțitorul camionetei se luă după el: primise atâția morți și trebuia să predea tot atâția. Emoția, fuga și lupta istovise pe delicvent și îl omorâră definitiv (…)”, mai consemna Argetoianu.

Intervenția doctorului Ioan Cantacuzino

Doar intervenția energică a doctorului Ioan Cantacuzino și a surorii sale Constanța, care au venit în mijlocul soldaților contaminați cu serul antiholeric, a făcut ca epidemia să nu se răspândească.

Din cauza proporțiilor pe care le luase epidemia, medicul locotenent Ion Cantacuzino a fost avansat direct la gradul de medic maior, fără examen, acesta fiind numit inspector general la Direcția Serviciului Sanitar de pe lângă Marele Cartier General, cu scopul de a combate holera.

Dispunând de autoritatea necesară, doctorul Cantacuzino a reușit să îi convingă pe ofițerii superiori din armată să întreprindă o serie de măsuri profilactice care au condus la limitarea și apoi la extincția focarului de holeră.

Vă recomandăm să citiți și:

Cum a ajuns REGINA exceselor Maria Antoaneta „flagelul şi vampirul francezilor”

Frédéric Auguste Bartholdi, creatorul Statuii Libertății

„Dacul cel Rău” care a marcat pentru totdeauna istoria României şi i-a deranjat rău pe vecini

O monedă de aur medievală, găsită într-o fortăreață din Bulgaria, ar înfățișa un împărat bizantin