Cine controlează, de fapt, un cântec: o scurtă istorie a drepturilor muzicale

Adaugă-ne ca sursă preferată

Urmărește-ne in Discover

Ideea de „drept mecanic”, cea care permite în anumite condiții înregistrarea unei melodii deja lansate, plătind o taxă stabilită prin lege, fără acordul direct al compozitorului, nu a apărut din cauza discurilor de vinil sau a radioului. A apărut în urma dezvoltării pianelor mecanice și a rolelor perforate.

La începutul secolului XX, pianele care „cântau singure” după role de hârtie perforată erau un divertisment de casă extrem de popular, iar industria rolelor pentru pian ridica o problemă nouă pentru drepturile de autor. Compozitorii au contestat folosirea melodiilor lor în aceste role.

În 1908, Curtea Supremă a Statelor Unite a decis, în procesul White-Smith Music Publishing Co. v. Apollo Co., că o rolă de pian nu era considerată o copie a unei partituri și, prin urmare, producerea ei nu încălca drepturile de autor prevăzute de legea de atunci.

Cum au apărut drepturile mecanice și ce legătură au cu pianele mecanice

Compozitorii au făcut lobby în Congres, iar Legea drepturilor de autor din 1909 a introdus prima licență mecanică obligatorie. Aceasta permitea realizarea unei reproduceri mecanice a unei compoziții muzicale deja autorizate pentru astfel de utilizări, cu respectarea condițiilor legale și plata unei taxe de doi cenți pentru fiecare exemplar. Congresul a introdus acest sistem și pentru a evita ca dreptul de a reproduce mecanic o melodie să ajungă sub controlul unui singur producător.

Licența mecanică a ajuns astfel să stea la baza sistemului american prin care o compoziție muzicală putea fi înregistrată din nou, în anumite condiții și cu plata redevenței prevăzute de lege, fără acordul separat al compozitorului pentru fiecare nouă înregistrare.

Disputa care a scos muzica country și blues-ul la radio

Până în 1940, ASCAP (American Society of Composers, Authors and Publishers) era principala organizație care licenția drepturile de autor pentru muzica difuzată la radio în Statele Unite. ASCAP și radiourile americane au intrat însă într-un conflict major privind taxele de licențiere.

Atunci când ASCAP a încercat să mărească semnificativ taxele, posturile de radio au decis să renunțe la catalogul organizației începând cu 1 ianuarie 1941 și au apelat tot mai mult la BMI (Broadcast Music, Inc.), organizație creată în 1939 ca alternativă la ASCAP și care reprezenta mai mulți compozitori și editori din genuri precum country, blues și gospel.

Între 1 ianuarie și 29 octombrie 1941, muzica licențiată prin ASCAP a fost boicotată de principalele rețele radio americane, iar posturile au apelat mai mult la repertorii asociate cu genuri precum country și rhythm and blues. Conflictul a oferit astfel acestor genuri un spațiu mult mai mare în programele radio, ceea ce a contribuit la creșterea vizibilității lor la nivel național.

Conflictul s-a încheiat în octombrie 1941, când ASCAP și radiourile au ajuns la un acord privind taxele de licențiere.

În 1941, DeFord Bailey, unul dintre primii artiști importanți ai Grand Ole Opry și primul mare muzician afro-american al emisiunii, a fost concediat. Conflictul dintre ASCAP și radiourile americane a avut un rol direct în concedierea lui.

WSM îi ceruse să evite piesele afiliate ASCAP, dar Bailey a continuat să cânte o parte din repertoriul său, iar postul l-a concediat la sfârșitul anului. Legătura dintre conflictul ASCAP și concediere este documentată, însă motivele exacte și măsura în care discriminarea rasială a contribuit la decizie rămân discutate.

Cântărețul care și-a fondat propria casă de discuri

Sam Cooke, unul dintre cei mai cunoscuți cântăreți afro-americani ai anilor 1950 și 1960, a vrut să aibă mai mult control asupra banilor și muzicii sale. În 1959, a devenit partener în Kags Music, o companie care administra drepturile asupra cântecelor sale, iar în același an a fondat, împreună cu omul său de afaceri J. W. Alexander, casa de discuri SAR Records.

În 1963, Cooke și Alexander l-au angajat pe Allen Klein, un manager și specialist în afaceri muzicale, pentru a se ocupa de companiile lor. Klein a negociat cu RCA, una dintre cele mai mari case de discuri americane ale perioadei, un contract prin care Tracey Records, o companie asociată lui Cooke și administrată în cadrul acestei structuri, urma să dețină și să exploateze înregistrările sale, în timp ce RCA se ocupa de distribuirea lor.

Aranjamentul îi oferea lui Cooke un control neobișnuit de mare asupra înregistrărilor sale pentru acea perioadă. În realitate, situația proprietății era mai complicată decât părea. Allen Klein avea o poziție importantă în structura companiei Tracey și în administrarea afacerilor lui Cooke.

Sfatul pe care Paul McCartney i l-a dat lui Michael Jackson

În anii 1980, Paul McCartney și Michael Jackson erau prieteni și colaboratori muzicali. Într-o discuție despre industria muzicală, McCartney i-a explicat lui Jackson cât de important este să deții drepturile asupra cântecelor.

În 1985, atunci când ATV Music Publishing, compania care deținea drepturile asupra unui catalog important de compoziții, inclusiv asupra majorității cântecelor Lennon-McCartney, a fost scoasă la vânzare, Jackson a participat la licitație și a cumpărat compania pentru aproximativ 47,5 milioane de dolari, potrivit mai multor relatări despre tranzacție.

Jackson devenise astfel proprietarul drepturilor de publishing asupra majorității compozițiilor Beatles, inclusiv asupra unor cântece scrise de McCartney.

McCartney a considerat ulterior că achiziția a fost o decizie nepotrivită din punct de vedere personal, mai ales având în vedere relația dintre cei doi. Jackson a păstrat însă catalogul și, în 1995, a încheiat un parteneriat cu Sony prin care ATV Music Publishing a fost combinată cu compania de publishing a Sony pentru a forma Sony/ATV Music Publishing. Jackson și Sony au deținut câte 50% din noua companie.

În 2016, Sony a cumpărat de la moștenitorii lui Jackson participația de 50% pe care aceștia o dețineau în Sony/ATV Music Publishing, pentru 750 de milioane de dolari în total, sumă care includea plata principală pentru participație și anumite ajustări și distribuții prevăzute în acord.

Cei 750 de milioane de dolari nu reprezintă însă pur și simplu valoarea catalogului cumpărat de Jackson în 1985. Între timp, compania fusese extinsă, iar Sony/ATV ajunsese să dețină un catalog mult mai mare de compoziții.

Totuși, povestea arată cât de valoroasă poate deveni, în timp, proprietatea asupra drepturilor de publicare.

Știați că?

„Happy Birthday to You” a fost considerat timp de decenii protejat de drepturi de autor, iar editorul Warner/Chappell a încasat milioane de dolari din licențierea cântecului. În 2015, un judecător federal a decis că firma nu a demonstrat că deține drepturile asupra versurilor, iar ulterior părțile au ajuns la o înțelegere. Melodia și versurile sunt astăzi considerate în domeniul public în Statele Unite.

Prince și-a scris cuvântul „SLAVE” pe obraz în anii 1990, în semn de protest față de contractul său cu Warner Bros. și față de faptul că nu controla masterurile înregistrărilor sale.

Taylor Swift și-a reînregistrat primele șase albume după ce masterurile originale au ajuns la compania Big Machine Records și, ulterior, au fost vândute. Prin noile înregistrări, lansate sub numele „Taylor’s Version”, artista a obținut controlul asupra noilor masteruri.

Surse:

https://www.radioworld.com/columns-and-views/this-boycott-changed-american-music

https://www.songhall.org/profiles/sam-cooke

https://www.billboard.com/music/rock/beatles-catalog-paul-mccartney-brief-history-ownership-7662519/

Vă mai recomandăm să citiți și:

Dolly Parton, „Păpușa Blondă” a muzicii country: Cum și-a transformat imaginea publică într-o strategie de carieră

Psihologia muzicii rock: 10 efecte ale muzicii rock asupra creierului confirmate de psihologi

De ce nu mai apar trupe precum Metallica sau Nirvana. Cum au schimbat internetul și algoritmii cultura muzicală

De ce muzica agresivă îi calmează pe unii oameni. Ce spun psihologii despre metal, furie și anxietate