Cu cine a negociat Ionel Brătianu intrarea României în Primul Război Mondial

Negocierile dintre România și Antanta, din perioada anilor 1914-1916, au fost deosebit de intense și, nu de puține ori, au produs iritare în rândul factorilor politici din Franța, Marea Britanie, Imperiul Țarist și Italia. Greutatea negocierilor a căzut pe umerii ambasadorilor acestor țări la București. Nu au avut o misiune ușoară, mai ales că primul ministru român, Ionel Brătianu, era un expert în arta negocierilor diplomatice și de multe ori i-a pus în situații dificile. Totul avea să se schimbe odată cu numirea unui nou ambasador francez în România.

O relatare destul de interesantă despre ambasadorii Antantei de la București din perioada anilor 1914-1916 ne-a fost lăsată de Constantin Argetoianu.

• Un bazin roman monumental, ascuns timp de 2.000 de ani, a fost dezgropat lângă Roma
• Prima „hartă biblică” încă influențează modul în care percepem granițele

Liderul politic conservator i-a cunoscut personal pe toți cei patru ambasadori astfel încât a putut schița fiecăruia câte un portret pe care urmele condeiului său aspru și ironic au lăsat tușe adânci.

„Siguri – siguri de intrarea României în Război n-am fost decât după numirea lui Saint Aulaire (ambasadorul Franței, n.r.) la București, pe la începutul lui iulie. Nu putusem pricepe până atunci cum de Franța, Anglia și Italia putuseră să se lase reprezentate la București prin trei oameni care nu corespundeau câtuși de puțin importanței pe care aceste trei Puteri o dau intrării noastre în Război”, scria Constantin Argetoianu.

Camille Blondel „era prototipul burghezului și negustorului francez”

În ceea ce îl privea pe Jean Camille Blondel, ambasadorul Franței la București în perioada 1907-1916, Argetoianu nu îl considera apt să îi facă față lui Ionel Brătianu.

„Blondel, ministrul Franței, fire vulgară și inteligență de rând, era prototipul burghezului şi negustorului francez, apt să negocieze un butoi de vin sau să tocmească un rând de haine, dar incapabil să ție piept unui grecotei subțire ca Ionel Brătianu.

Mojic, ne înjura fără să ne priceapă, dar lumea îl ierta fiindcă ne iubea, mai ales de când căsătorise pe fiică-sa cu Jean Cămărăşescu. Trăia printre noi, ne da sfaturi și ne amenința pe rând, dar nimeni nu-l băga în seamă şi `mai ales guvernul`”, considera Constantin Argetoianu.

Carlo Fasciotti „era trup și suflet alături de Puterile Centrale”

Despre George Head Barclay, ambasadorul britanic la București, Argetoianu nu prea avea cuvinte de laudă și considera că acesta nu era conectat la realitățile din România.

„Barclay, ministrul Angliei, își făcuse întreaga carieră în Asia, – scria Argetoianu – unde, ca să-și uite de urât, se învățase să bea șampanie fără măsură și se îmbăta zilnic. Când era treaz nu era prost, dar era așa de rar treaz. Chiar când nu era beat, era afumat, și toate se desfășurau în ochii lui sub contururi aproximative. Trăia cam în nori, și când punea picioarele pe pământ, le punea în străchini. Din România și despre români nu știa aproape nimic”.

Lucrurile stăteau și mai rău în ceea ce îl privea pe Carlo Fasciotti, ambasadorul Italiei. Acesta nu doar că nu credea în victoria Antantei în război, dar era și un mare admirator al Puterilor Centrale și nu prea a înțeles cum de Italia a intrat în război împotriva lor.

„Al treilea muschetar, baronul Fasciotti, ministrul Italiei, cu nasul său de tapir, pe care și-l băga în toate, era foarte deștept și `la curent` cu politica. (…) Dar era trup și suflet alături de Puterile Centrale, în a căror victorie credea, și nu putea pricepe cum Italia făcuse neiertata greșeală de a intra în Război împotriva lor”, menționa Aregtoianu.

„În afară de împărăția rusească, Poklevski nu avea nimic sfânt”

Ambasadorul țarist la București, Stanislaw Koziell Poklewski, a fost o figură complicată. Era foarte bogat, avere pe care și-a risipit-o apoi după război pe ajutorarea emigranților ruși și era devotat trup și suflet țarismului, chiar și după ce bolșevicii au preluat conducerea Rusiei.

„În fața acestor trei reprezentanți ai Antantei se ridica puternic conturată figura reprezentantului Țarului, Stanislaw Poklevski-Koziell. Deși polonez autentic, Poklevski era rus sută la sută, rus țarist și habotnic cu sufletul tiranic de pe vremea Împăratului Nicolae Pervâi. Numit la București puțin înainte de Război, precedat de reputația unui artist în mânuirea cărților de joc și de prestigiul unei formidabile averi. (…)

Rece şi fără milă în raporturile sale sociale, a dovedit după Război o bunătate sufletească nebănuită, ruinându-se ca să ajute pe toți refugiații ruși scăpați din valurile revoluției. (…) În afară de împărăția rusească, cred că Poklevski nu avea nimic sfânt, dar pe aceasta o adora în genunchi. Se identificase cu toate năzuințele ei, îi pricepea toate scăderile morale, le scuza și le servea cu recunoștința oarbă celor care datoresc tot unui singur stăpân. Fidelitatea lui, după Război, ideii țariste prăbușite a avut ceva tragic. (…)

Cât timp `executorul` sau agentul de `urmărite` al Antantei a fost Poklevski, Brătianu s-a lăsat în scări. Reprezentantul Petrogradului era totdeauna de acord cu primul nostru ministru că `momentul României` nu sosise încă că tot mai era ceva de negociat și de obținut sau de refuzat.

Desigur că, în prezența colegilor săi din Antantă, Poklevski ținea același limbaj ca dânșii și că în demersurile lor colective punea și el sula în costa lui Brătianu. Dar între patru ochi, cei doi `șmecheri` își băteau împreună joc de miniștrii Franței și Angliei fără să piardă totuși din vedere scopurile atât de diferite urmărite și de unul și de altul”, mai menționa Argetoianu.

Până la urmă, negocierile dintre România și Antanta au deblocate în vara anului 1916 de numirea unui nou ambasador francez în România. Contele de Saint-Aulaire a reușit să negocieze rapid cu Ionel Brătianu, astfel încât România a intrat în război la 27 august 1916.

Vă mai recomandăm să citiți și:

O relație complicată: Banatul, Brătianu și Take Ionescu

Strategia machiavelică a lui Ionel Brătianu: „I-a dus de nas pe toți”

Ascensiunea fulminantă în viaţa politică românească a lui Ionel Brătianu. Cum a ajuns acesta lider al PNL

O poveste de culise cu Regina Maria, Nicolae Iorga și Ionel Brătianu. Regina Maria: „Credeam că sunt Regina României, nu brutarul domnului Iorga”