De ce clipim din ochi?

Clipitul este deci o mişcare semi-automată de deschidere şi închidere a pleoapelor ochiului. Este o funcţiune esenţială pentru sănătatea ochilor, fiind necesartă pentru răspîndirea secreţiei lacrimale peste globul ocular, şi de înlăturare a iritanţilor de pe supafaţa corneei şi pupilei. Clipitul normal al ochilor poate fi afectat de oboseală, răniri în zona oculară, diverse afecţiuni şi administrarea unor anumite medicamente. Există mai mulţi muşchi care permit acest gest, cel mai important fiind muşchii care controlează pleoapa superioară, denumiţi în limbaj medical orbocularis oculi şi levator palpebrae superioris.

Toţi muşchii responsabili pentru clipit sunt controlaţi dintr-un aşa numit „centrul de clipire”, un nucleu de nervi situat la suprafaţa superioară a creierului. Durata normală a unui clipit este între 100-400 milisecunde. Producerea de dopamină în exces este de obicei asociată cu o accelerare a ratei clipitului din ochi. În situaţii care duc la scăderea sub limita normală a producţiei de dopamină din organimsm (spre exemplu în maladia Parkinson), rata clipitului scade foarte mult. De asemenea, unele afecţiuni pshihice precum schizofrenia, măresc foarte mult rata clipitului.

• Ce înseamnă, mai exact, să fii om?

Cu toate că clipitul din ochi are două roluri deosebit de importante – în principal acela de gest lubrificator cu secreţie lacrimală a globului ocular, respectiv gest de protejare şi curăţare a ochilor de praf, gene căzute şi alte resturi, cercetătorii susţin că oamenii clipesc deseori de mai multe ori decât este necesar. Mai mult decât atât, nimeni nu pare să observe că lumea sa înconjurătoare se scufundă în întuneric de fiecare dată când ochii se închid în timpul clipitului. Cercetătorii su descoperit cu surprindere că creierul uman s-a adaptat pentru a ignora total întunericul momentan care apare când clipim. De fapt, actul clipitului, opreşte pe moment activitatea în câteva dintre regiunile creierului responsabile de schimbările din lumea care ne înconjoară. Prin urmare percepem lumea înconjurătoare ca fiind continuă în ciuda clipitului din ochi.