Dolii: povestea adevăraţilor câini roşii

Sub semnul lui Cuon

La prima vedere tindem să-i considerăm nişte potăi bizare, de talia şi aparenţa unor maidanezi ordinari de culoare roşcată şi împodobiţi cu nişte cozi ciudate, foarte stufoase, de culoarea cărbunelui.
Ce greşeală era să facem!

• Un nou studiu arată că peștii-zebră și șopârlele își pot regenera auzul
• Ce beneficii aduc prieteniile la distanță?

Înţeleapta zicală „Să nu judeci pe nimeni după înfăţişare” nu se potriveşte niciunui animal mai bine decât dolilor.

Pentru trai, preferă zone cât mai sălbatice şi depărtate de furnicarul uman în creştere al unei Asii de sud-est aflate într-o dezvoltare evidentă.
În ciuda presiunii antropice, dolii mai pot încă fi întâlniţi în jungle, păduri subtropicale, dealuri, munţi şi taigaua Extremului Orient. Specie veche, de fapt un relict glaciar, dolul ocupa pe vremuri o mare parte din Asia de Est. Trăia, pe atunci, din pădurile îngheţate din Ussuri, spre vest, până în Munţii Tian Shan şi Altai. Iar spre sud, arealul său includea Mongolia, China, Tibetul, Nepalul, India, Indochina, Malaezia, Sumatra şi Java. Alte rude ale dolilor, dispărute în prezent, trăiau pe vremuri şi în America de Nord şi chiar în Insula Sardinia.

Astăzi, după ce a plătit un aspru şi iraţional tribut oamenilor, neamul dolilor mai trăieşte sporadic şi fragmentar doar în provincia Ussuri, sud-estul Tibetului, Himalaya, India, Bhutan, Nepal, Thailanda, Vietnam, Malaezia şi Indonezia.

În ciuda faimei lor sângeroase şi faptului că sunt extremi de sociali, trăind în haite mai mari decât ale oricărui alt canid sălbatic, dolii nu se înrudesc direct cu lupii.
Originea lor datează de dinaintea perioadei Pleistocene, paleontologii considerându-i cele mai vechi specii de canide actuale, alături de câinii sălbatici africani (alţi vânători redutabili) şi câinii de tufişuri, care trăiesc în junglele Amazoniei.

Împreună cu aceste două rubedenii, câinele roşu asiatic a fost inclus în subfamilia Symocyoninae, datorită unor diferenţe anatomic evidente comparativ cu celelalte canide, fie ele sălbatice sau domestice. Pe baza unor analize genetice efectuate în anul 1997, a reieşit că specia a evoluat din tulpina genetică a lupului, dinainte de despărţirea speciilor de şacali, undeva cu peste un milion de ani în urmă faţă de momentul domesticirii câinelui. A fost inclus într-un gen unic, Cuon, cu un singur reprezentant, dolul, Cuon alpinus, separat ulterior în mai multe subspecii.

Înfăţişarea lor este cu totul specială. Au capete masive, cu botul scurt. Profilul facial este mai degrabă convex decât concav. Maxilarele sunt dotate cu imenşi muşchi maseteri, ancoraţi de o creastă sagitală, mai dezvoltată decât a tuturor canidelor. Aceasta este, de fapt, „schema” oricăror fălci adaptate pentru muşcături puternice. Spre deosebire de majoritatea speciile de canide, dolul are 6 molari, în loc de 7 – adică mai puţini, dar mai solizi, o altă adaptare care-i oferă nişte fălci „optimizate” pentru sfâşiatul prăzii. În ciuda conformaţiei lor fizice, relativ banale la prima vedere, sunt atleţi remarcabili, capabili să sară până la 3,5 metri în înălţime. Sunt de talie medie, fiind mai mici decât lupii şi câinii sălbatici africani. Cântăresc, în medie, între 10-25 kilograme.

Moartea vine prin multe guri care sfâşie

În ciuda proporţiilor şi înfăţişării modeste, dolii au o faimă cumplită, şi nu din motive neîntemeiate. Forţa lor vine exclusiv din coeziunea, numărul şi determinarea tuturor membrilor haitei. Dacă o haită de lupi are, în medie, 10-15 exemplare, haita câinilor roşii poate cuprinde şi 40 de „războinici” hotărâţi. Haita se fragmentează de obicei doar în sezonul de împerechere, şi întotdeauna pentru scurtă durată de timp.
Dolii sunt părinţi excelenţi, care au o grijă deosebită faţă de progenituri.

După o gestaţie de aproximativ două luni, femelele aduc pe lume 4-6 pui care cresc şi se dezvoltă mai repede decât puii de lup. Micii doli rămân la vizuine timp de 70-80 zile, răstimp în care sunt hrăniţi şi protejaţi exemplar de toţi membrii haiticului. Iniţierea în tainele vânătorii se face la vârsta de 6 luni, când generaţia următoare de „terorişti” roşcaţi merge deja la vânătoare cu adulţii. Două luni mai târziu, tienrii doli iau parte la uciderea prăzilor mari, cum ar fi cerbii şi antilopele.

Odată porniţi la vânătoare, animalul asupra căruia şi-au fixat atenţia este practic condamnat. Pur şi simplu, nu are scăpare. Dolii nu iartă nicio pradă, ba chiar atacă animale mult mai mari şi mai puternice decât ei. Tactica lor este imbatabilă şi înfricoşătoare. Nu sunt nişte ucigaşi care se bazează pe forţă sau viteză. În schimb, nu există alt animal cu o răbdare mai mare decât a lor.
De fapt, în orice dicţionar, acolo unde sunt trataţi termeni precum perseverenţă şi tenacitate, ar trebui să figureze fotografia unui dol, caci nimic nu este mai sugestiv…

Sub colţii haitei roşii, cad fără cruţare cerbi chital, sambar, sika, muntiaci, cerbi moscaţi, reni, antilope goral, antilope nilgau, capre şi oi domestice, mistreţi, iepuri, ba chiar şi viţei sau exemplare adulte de gauri (cele mai mari bovide sălbatice din lume), bivoli asiatici, bantengi, maimuţe surprinse pe sol, şoareci, mufloni, capre ibex şi markhor.
Există chiar o relatare credibilă despre o haită de doli din junglele Assam-ului, care a reuşit să ucidă un pui de elefant, în pofida apărării disperate a colosalei mame cu trompă…

Desen de epocă care reprezintă o haită de doli care atacă o antilopă nilgau

Sunt vânători de zi, care noaptea se odihnesc fără grabă. Înainte de orice expediţie de atac, toţi membrii haitei roşcate intră într-o adevărată frenezie a socializării, mirosindu-se şi atingându-se reciproc, ca şi cum ar vrea să-şi demonstreze unul altuia loialitatea şi determinarea. Odată ce nenorocosul animal-victimă a fost identificat, blestemul roşcat a picat asupra lui încet, dar sigur. Dolii nu se grăbesc, îşi urmăresc prada timp de ore, ba chiar zile întregi. Victimele nu au scăpare nici dacă se refugiază în ape, câinii roşii fiind înotători excelenţi.

Moartea prăzilor este una cruntă. Dolii nu ucid folosind muşcătura de gât, cea mai puţin dureroasă metodă de „execuţie”. Nu. Animalul victimă este omorât prin zeci de muşcături de abdomen şi flancuri, în urma cărora este literalmente eviscerat de viu, încă stând în picioare. Exemplarele dominante imobilizează de obicei prada muşcând-o de bot. Câteodată îşi orbesc victimele, muşcându-le de ochi. Prada este mâncată cât este încă în viaţă, haita flămândă hrănindu-se instantaneu cu ficatul, inima, plămânii şi intestinele animalului muribund. Prăzile care cântăresc sub 50 kilograme mor în mai puţin de 2 minute, dar cele mari au de îndurat o tortură de până la 15 minute.

Spre deosebire de lupi, la care se hrănesc întâi adulţii, după care permit accesul puilor la carcasă, dolii îşi lasă întotdeauna căţeii să se hrănească primii şi să beneficieze astfel de cele mai bune părţi.

Neînfricaţii

Aceşti vânători neîndurători au reuşit de-a lungul mileniilor să-şi creeze o faimă binemeritată; în lumea animalelor, ţin cont de această „faimă” şi singurii lor duşmani naturali, precum leoparzii şi tigrii.
Cu toate că este greu de crezut (mai ales după ce l-am citit pe Kipling ), lupii nu intră în conflict cu dolii, chiar dacă par animale concurente; cele două specii de canide sălbatice tind să se evite reciproc atunci când arealele lor se suprapun. Războiul neîncetat se desfăşoară între doli, tigri şi leoparzi.

Credeţi sau nu, dar aceşti vajnici luptători roşcaţi obişnuiesc să fure prada puternicelor feline!
Leoparzii, de obicei, sunt cel mai repede deposedaţi de prăzi şi goniţi în copaci de haita insistentă. Leopardul va prefera mereu să-şi abandozeze prada hoţilor roşii, decât să rişte o rană în lupta cu aceştia. Experienţa i-a învăţat pe leoparzi că majoritatea rănilor nu le mai permit o condiţie fizică ideală pentru viitoarele vânători.

Situaţia se schimbă odată cu căderea nopţii, când fiorosul pătat nu uită afrontul şi umilinţa de peste zi. Acum, leoparzii ucid dolii fără probleme, devenind cel mai periculos duşman pentru roşcaţii cu cozi stufoase. (De fapt, puterea dolilor stă în număr: dacă leopardul surprinde, chiar pe timp de zi, 1 sau 2 doli, aceştia sunt victime sigure. Un motiv în plus pentru care haita roşcaţilor este atât de unită!)
Cu toate că, pe vremur,i circulau poveşti vânătoreşti conform cărora dolii ucideau chiar şi tigri, în prezent nu s-a înregistrat niciun astfel de eveniment. Tigrul matur este un adversar formidabil pentru orice haită de doli. În schimb, dolii vor încerca mereu să intimideze tigrii tineri şi fără experienţă, pentru a fura ulterior prăzile regilor vărgaţi.

Alte carnivore terorizate non-stop de doli sunt urşii tibetani şi urşii furnicari. Pentru doli, orice urs înseamnă un singur lucru: duşmanul generaţiei următoare de „terorişti” roşii. Prin urmare, orice urs identificat este înconjurat şi atacat prin muşcături de fese şi picioarele posterioare, până când ditamai ursul fuge cât mai departe de vizuinile dolilor.

Chiar şi câinii roşii trebuie ocrotiţi !

În afară de leoparzi, tigri sau câte un urs mai iute decât au estimat, dolii mai au de suferit datorită unor boli, a unor afecţiuni comune tuturor canidelor, precum turbarea, râia, parvoviroza, viermii paraziţi, cei mai frecvent întâlniţi fiind cei din specia Toxocara canis.

Şi apoi, mai sunt şi oamenii. Deoarece oamenii i-au considerat un pericol pentru speciile de erbivore sălbatice, dolii au fost prigoniţi în modul crud şi nejustificat în care omul a tratat mai mereu animalele carnivore. Au fost ucişi cu glonţul, săgeata, toporul, otrava, laţul şi capcana. Chiar şi puii erau omorâţi cu ciomagul, la vizuini. Rezultatul trist al acestei porniri spre distrugere se vede astăzi, când câinii roşii au devenit o specie ameninţată.

Alarmate de dispariţia lor iminimentă, autorităţile indiene i-au trecut sub protecţie încă din anul 1972.Ca fapt divers merită menţionat faptul că unele populaţii umane au ajuns chiar să paraziteze haitele de doli, în speranţa dobândirii unei mult râvnite bucăţi de carne. Este cazul membrilor triburilor Kurumbas şi Mon Khmer, care urmăresc şi jefuiesc de prăzile doborăte, haitele vitejilor câini roşii.
Situaţia dolului a rămas una extrem de delicată, specia având încă de suferit mai ales în urma distrugerii continue a habitatului.

Cu toată faima lor de ucigaşi necruţători, dolii se feresc de oameni şi nu este cunoscut nici măcar un singur caz în care aceşti redutabili câini roşii ai Asiei să fi atacat vreun om.
(Poate că se tem de noi, ne dispreţuiesc şi nu vor să trăiască lângă noi.)
Cercetătorul Brian Houghton Hodgson a ţiunt doli în captivitate, doar pentru a descoperi că toţi, cu exepţia unui singur exemplar, au rămas temători şi agresivi faţă de om, chiar şi după o perioadă de 10 luni de socializare.

Conform lui Richerd Lydekker, dolii adulţi sunt imposibil de domesticit, iar puii sunt docili doar până în momentul maturizării.
Locul lor este în mijlocul sălbăticiei, unde îşi merită pe deplin faima de vânători fără egal, care se achită strălucit de menirea lor şi menţin echilibrul naturii.

Dolii în acţiune. Atenţie! Imagini dure din Natură!