Prima pagină Revista Descopera Editorial

Asteptandu-i pe nepamanteni

Ioan Es. Pop 01.18.2007 | ● Vizualizări: 51
Asteptandu-i pe nepamanteni     editorial + zoom
Galerie foto (2)

"Punctu-acela de miscare, mult mai slab ca boaba spumii, E stapanul fara margini peste marginile lumii..."- Mihai Eminescu

 

Una dintre primele experiente de care imi aduc aminte dateaza de pe la varsta de trei ani si jumatate si este ceea ce numesc eu o experienta-revelatie. Pe la ceasurile trei dupa-amiaza, eram pus sa dorm – si uneori dormeam, dar alteori ba. Nu de vise imi aduc aminte, ci de faptul ca, in momentele de semiveghe, in pat langa mine se strecura o faptura matasoasa si invaluitoare, cu fata mai luminoasa decat fata unui prunc. De faptul ca doar ma insotea, dar nu era un alter ego al meu si nici macar o alcatuire din aceasta lume, mi-am dat seama cand, dupa saptamani in care ma acompaniase cu faptura lui blonda si aureolata, a disparut brusc. Atat de brusc, incat fiinta mea a ramas de atunci mutilata pe veci.

Vreun an mai tarziu, printre lucrurile risipite prin curtea bunicului meu, am gasit un cap de gips de o albeata rapitoare. Nu era mai mare decat o nuca, dar afisa niste trasaturi atat de frumoase si de limpezi, incat m-a dus imediat cu gandul la ingerul care ma parasise.

Nu inventez nimic: am pastrat acel cap, intr-ascuns, ca pe substitutul ingerului meu pazitor, vreme de inca vreo cinci ani. Apoi, brusc, cu toata grija grozava pe care i-o purtam, a disparut si acesta.

A doua intalnire cu nepamantenii s-a petrecut intr-o noapte de octombrie a anului 1965. Brusc, pe la doua, satul a fost trezit de tipete venind din toate partile: ardea sura unui vecin. Au sarit parintii, i-am urmat si noi, copiii, lupta cu flacarile a durat parca la nesfarsit, iar in urma a ramas un mare morman fumegand.

Se facusera ceasurile cinci cand lumea adunata acolo a gasit ragaz sa-si mute ochii de la prapad. Si atunci am vazut cu totii cum, deasupra padurii care marginea satul la rasarit, se instalase o a doua luna, mai mare si mai rosie decat Luna care apunea in directie opusa. Si acea luna usor turtita ba se misca in directii complet imprevizibile, ba se oprea si ne tintuia si, dupa douazeci de minute cat a durat uimitorul spectacol, nimeni dintre cei prezenti nu se indoia ca a avut privilegiul de a vedea o farfurie zburatoare.

Din pacate, marea majoritate a martorilor cu ajutorul carora as putea invia astazi acea viziune colectiva nu mai sunt. Totusi, amintirea ei nu-mi da pace.

A existat si o a treia experienta-revelatie in tineretea mea. De aceasta data, viziunea s-a datorat unei carti. Ceea ce veti vedea dumneavoastra cateva pagini mai incolo, in incredibilul spectacol cosmic prezentat la rubrica Panorama, imi era familiar din urma cu mai bine de un sfert de secol. Iar cel care mi-a dezvaluit acest spectacol il vazuse cu un veac inaintea mea, cand despre marile telescoape capabile sa fotografieze la ani-lumina departare nici nu venise vorba. Oare putea fi pamantean cel care a vazut acestea inaintea oricarui pamantean: „Dar deodat-un punct se misca... cel intai si singur. Iata-l/ Cum din chaos face muma, iara el devine Tatal!.../ Punctu-acela de miscare, mult mai slab ca boaba spumii,/ E stapanul fara margini peste marginile lumii.../ De-atunci negura eterna se desface in fasii,/ De atunci rasare lumea, luna, soare si stihii.../ De atunci si pana astazi colonii de lumi pierdute/ Vin din sure vai de chaos pe carari necunoscute/ Si in roiuri luminoase izvorand din infinit,/ Sunt atrase in viata de un dor nemarginit“?

Fie si numai pentru aceste trei intalniri, eu inca ii astept pe nepamanteni.

 

ASCULTĂ CE GÂNDEȘTI